Aș vrea să vă împărtășesc ceea ce am trăit azi la sesiunea a opta, fiindu-mi teamă de înșelare. La rugăciune am început să simt ceva ciudat. Ca și cum m-aș fi rupt în două. O parte parcă eram doar eu, și cealaltă parte, parcă rolurile mele - tânăr, cunoscut al altora, prieten... Și, acest eu, nu era rol, ci eram doar eu. Nici nu știu cum să scriu. Acest eu a început să coboare într-un adânc, și parcă vedeam cum ceea ce numeam rolurile mele rămâneau la suprafață, și ”eu” coboram și tot coboram. În mine parcă era cineva care observa toate acestea. Parcă eram la un film. Parca eram ”eu” care mă uitam la ”eu” și la rolurile mele.
Acest ”eu” care cobora, cu care m-am identificat apoi, eram parcă ”eu” în esență. Parcă mă îndepărtasem de tot ceea ce înseamnă lume, sarcini, mijlociri pentru alții, proiecte etc. Și am ajuns într-un loc, undeva jos. Și am înțeles că este jos, într-un adânc, pentru multa liniște care era acolo, ca și cum aș fi ajuns acasă. Aveam sentimentul de acasă. Vroiam să vorbesc cu Domnul. Binecuvântam și ceream mila Lui. Dar mi-am dat seama că parcă tot ceea ce vroiam să Îi spun Lui făcea parte din roluri. Și am înțeles ca ”eu” nu am stat niciodată în fața Lui. Niciodată nu am vorbit ”eu”, ci vorbeam în virtutea rolurilor din viață. Mi-am dat seama, în acel adânc, că cel mai bine voi vorbi cu Domnul, tăcând și trăind prezența. Nu știam ce însemna aceasta, și mă temeam de înșelare. Dar chiar dacă mă temeam, eram atras copleșitor să rămân în acea tăcere. Mi-am dat seama că nu mai vroiam să ies de acolo.
Mai apoi, peste zi căutam acest ”eu”, și parcă la rugăciune eram atras spre acel loc și acea tăcere și prezență. Îmi dădeam seama că parcă m-am descoperit pe mine, fără niciun rol social sau de altă natură. Dar îmi dau seama că parcă sunt la un început. Am nevoie să învăț cum să lucrez acest început. Parcă nu mă ajută nimic, nimic, din ceea ce am învățat până acum. Parcă am nevoie de alți ochi să văd, alte urechi să aud, alte mâini și picioare să pot merge și prinde. Să învăț alt fel de a vorbi cu Domnul. Acel loc, de care v-am spus, l-am perceput ca pe ceva din altă lume, dar totuși al meu, un adevărat ”acasă”.
Și ceva din mine se temea să nu fie înșelare, și altă parte din mine spunea că altfel, cum voi învăța să merg? Cine mă v-a învăța să văd, să înțeleg, să trăiesc, să aud, să merg... Pentru că nu știu să fac aceste lucruri.
Vă mulțumesc de multa răbdare cu mine,
Vă sărut mâna,
Cu recunoștință și prețuire,
P S
Dragul meu P S
Da, e sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Da, nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre. Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci.
Cu multă prețuire, rugăciune și dragoste,
Maica Siluana