Maica mea dragă, 
În ultima vreme am descoperit ceva foarte special: mulțumirea, recunoștința. 
Maică, mie îmi trecea viața cum îmi trecea pentru că nu știam să mulțumesc. Și în ultima vreme începusem să mulțumesc pentru toate și să văd puterea mulțumirii, dar îi vedeam efectele doar în prezent. Adică eram atentă pe a mulțumi pentru ce este în prezent. Și a mulțumi pentru trecut așa, în ansamblu. 
Dar e ceva vreme de când am citit undeva (nici nu mai știu unde) despre o întâmplare. Că respectivul scriitor, ajungând la un bătrân (nu mai știu personajele, mi-a rămas doar ideea) îl însoțește pe acesta un drum lung, să facă rugăciuni pentru ploaie, că era secetă de multă vreme în zona respectivă. Și după ce parcurg atâta drum, bătrânul acela se duce la un loc pe câmp, stă vreo câteva minute în tăcere, cu ochii închiși, după care îl ia pe acesta să plece. Și scriitorul întreabă ce a făcut, de ce pleacă așa repede, nu cere ploaie? Și bătrânul îi răspunde că nu cere ploaie, ci a retrăit starea pe care o trăise cu ceva vreme în urmă când acolo plouase și a mulțumit pentru ploaia de atunci. De când am citit povestioara asta mi-a rămas în minte și mi s-a părut foarte interesantă. 
Iar zilele astea, am început să văd cum mulțumirea nu e doar pentru acum, că mulțumirea vindecă tot trecutul. Că prin întoarcere în timp și mulțumire pentru momentele de atunci, noi de fapt reparăm ceva. De multe ori să zicem, aș vrea să se întâmple lucruri care s-au întâmplat cândva și-I cer lui Doamne să se mai întâmple. Și, uimitor, aducându-mi aminte de acele momente, văd că de fapt n-am știut să mă bucur de ele. Că eu la momentul la care se întâmplau eram atentă la altceva și au trecut, iar eu aș vrea acum să se mai întâmple, dar uite că nu. 
A, știți ce s-a mai întâmplat de s-a făcut legătura asta? 
Într-o seară, săptămâna asta, am avut foarte puternic conștiința morții iminente. Nu a fost un exercițiu de imaginație, pur și simplu mi-a venit gândul că voi muri curând. Și nu știu cum, am rămas pe el și am început să mă gândesc foarte serios la moarte, că voi muri, într-adevăr, real. Maică, și după un prim moment de spaimă, în care mă gândeam ce voi face, ce vor face etc., a venit gândul că atunci, într-adevăr, mă voi întâlni cu Doamne așa, să mă bucur total de El. Și mi-a trecut toată spaima și s-a transformat într-un fel de bucurie. Parcă era nevoie să mă pregătesc pentru moarte și în pregătirea asta a intrat ”a-mi lua rămas bun de la oameni”. Maica mea, am început să plâng, la propriu, de recunoștință pentru că am cunoscut fiecare om pe care l-am cunoscut în viața mea. Am trăit atunci niște momente în care am simțit profund, profund, cât de important a fost fiecare, de când eram mică, mică și am simțit așa o eliberare. Faptul că voi muri mi-a dat o libertate în care lucrurile mai aiurea care mi s-au întâmplat nu mai aveau nicio valoare negativă. Rămăsese doar recunoștința pentru întâlnire, pentru miracolul acela de a mă fi întâlnit cu fiecare om. Și mi-am cerut iertare de la toți. Nu știu când a fost asta, dar a fost parcă un ”reset” la viața mea. A doua zi, mi-am dat seama cât de important e să mă întorc și să mulțumesc pentru fiecare moment din viață de care-mi aduc aminte. A fost așa, ca un imperativ, că dacă nu voi vedea și prețui ce-am avut, oricum nu voi ști să prețuiesc nici ce va veni pentru că la fel va trece și nu mă voi fi oprit asupra a ce este, ci voi fi tot cu gândurile, judecățile, preconcepțiile mele, așa cum a fost și atunci. Maica mea, e ceva absolut elementar. Și mai e ceva. E în același timp și pocăință. E pocăință pentru acele momente dar nu acea părere de rău... e de fapt tot recunoaștere. Recunosc că în acele momente nu am trăit ce era de trăit și-mi pare rău și-I mulțumesc Domnului pentru dar, chiar dacă atunci nu m-am bucurat.
Și la fel de elementar e că asta vrea Doamne de la noi. Recunoștință. Nu recunoștință în sensul de mulțumire din aceea slugarnică (ce nevoie ar avea El de asta?!?!), ci recunoștință în sens de re-cunoaștere. Re-cunosc că am primit ceva de la El și Îi spun asta. Și nu pot fi recunoscător dacă nu văd ce am primit. Pentru ce aș fi dacă nu știu că am primit ceva? Dar recunoscându-I Lui, îmi recunosc și mie în același timp, văd, mă fac atent. Împărtășire, din nou. Da, e de fapt cunoașterea aceea ca Dragoste, despre care vorbeați marți. Oh, Maica mea, e atât de minunat!!! 
Știți, de atunci, viața mea e altfel. Mă trezesc noaptea și sunt recunoscătoare. N-aș fi crezut niciodată că ai de ce să fii recunoscător pentru că respiri deși îmi dădeam seama că respirația e esențială pentru viață. Dar acum, respirația nu e doar viață, e Doamne Însuși, e semnul Lui în mine. 
Sărut mâna, Maica mea cea dragă și iubită și mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc pentru toate!
Cr