Arba Camelia
Cum aș putea să-Ți zugrăvesc eu chipul în cuvinte,
Un chip fără de margini, fără... chip,
Căci mărginit mi-e gândul ce vrea să Te cunoască
Și-n mărginirea lui, el vrea să-Ți pună chip.
Zidesc în chip eu infinitul
Zicând că infinit ești Tu și Te confund cu infinitul,
Dar infinit e doar un gram din cât ești Tu,
În rest nu știu s-aleg cuvânt,
Nu mai încapi în gând.
Renunț la chip, renunț la gând
Și mă întorc la mine... mărginită.
Când zvârcolit de dor, bătrân și orb,
Fără să-Ți pun eu chip, Te recunosc
Și sufletul Te strigă...Tată!!!