Zilele trecute am trăit niște descoperiri foarte interesante, referitor la singurătate și la umplerea golului cu ceilalți. Nu știu dacă reușesc să redau, încerc totuși. 
Se referă la faptul că în capul meu (și poate al multora, dar fiecare știe mai bine) exista confuzia că atunci când iubești și mai ales când ești într-o relație cu cineva, păi atunci nu mai există să ai nevoie de singurătate (nu mă refer la acea nevoie de care vorbeam eu mai în trecut, când făceam orice să fug de lume, să mă retrag în colțișorul meu). Ieri am trăit percepția că la un moment dat am nevoie de o singurătate altfel, o singurătate în care nu-i mai exclud pe ceilalți, ci, dimpotrivă, îi cuprind în mine într-un fel în care nu mai simt nevoia nevrotică de a lua legătura cu ei... Mai exact: cu toată dorința mea de singurătate, de fapt, ieri am realizat că în trecut aveam o spaimă de a fi cu mine, cu Doamne, în singurătate, fără a băga și pe altcineva în această relație. Nu știu cum să fac diferența, să exprim... Întotdeauna, în singurătatea mea, mai era cineva, că erau gânduri reactive legate de soțul meu, de Dumneavoastră, de copii ori de alte persoane, că erau gânduri despre lucruri pe care le-am de făcut... mai era ceva, cineva. Îmi era frică să rămân doar eu, cu ceea ce sunt și fac în acel moment, în fața Domnului. 
Pe de altă parte, când simțeam nevoia asta de singurătate (asta de care spun că am trăit-o ieri) o simțeam ca pe ceva ce nu ar trebui să fie (cum adică să vreau să fiu singură, fără soțul meu, că noi nu suntem una?!), ca pe o vinovăție. Și atunci, ca să-mi pot împlini nevoia, făceam ceva, în așa fel încât să fiu ”obligată” s-o trăiesc, fiindcă, nu-i așa, ceilalți mă resping, iar eu sunt doar o victimă: aveam o stare de iritare, vorbeam urât, mă certam, sau făceam ceva ”urât” ca să mă îndepărteze de Dumneavoastră. Și, culmea, cu cât era mai mare nevoia de singurătate, cu atât nevroza era mai mare și căutam mai mult să bag în locul acela pe toată lumea, în așa fel încât ajungeam să mă simt respinsă cronic de toată lumea, chiar și de persoane necunoscute, care ”abia așteptau” să se poarte cu mine agresiv și, bineînțeles, la urmă, ajungeam să mă simt părăsită și de Dumnezeu... Nu știam că de fapt sufletul meu are nevoie de momentul acela, în care să nu mai fie băgat alt-cineva pentru ca Domnul să fie o prezență altfel.
Dar ieri... nu știu ce a fost ieri. Pur și simplu, de când m-am trezit, am simțit că e o zi specială. A, de la ultima spovedanie, Părintele mi-a zis ca preocuparea mea să fie cum să plac Domnului și să-I cer asta și de atunci am așa gândul ca ce fac să placă Domnului. 
Și, la un moment dat, am simțit singurătatea aceea. Maică, nu pot s-o cuprind. Este un loc în care, fiind în singurătate și făcând poruncile, ești mai ”cu omul” decât ai fi atunci când vorbești cu el, așa, pentru ”a fi cu el”, ca să nu fii singur, ca să nu fie singur, pentru că-ți place compania lui, pentru că prezența lui te bucură și îți face bine. Eu am fost ieri acolo. Și am simțit că rugăciunea e mai de folos decât o mie de cuvinte. Și că timpul e altfel. Și că Domnul e altfel. Dacă ar fi să numesc cumva prezența de ieri, era un anume fel de seriozitate și gravitate și respect, de sobrietate... Nu știu cum, până acum n-am simțit așa prezența Domnului.
Sărut mâna, Maica mea și mulțumesc pentru toate
Cr, cu drag