Maica mea
 
De la mersul la pădure, am rămas cu întrebarea pe care mi-ați pus-o, referitor la motivul pentru care ne dă Doamne acel ”prim har”. Și la răspunsul că o face ”Ca să ne arate iubirea Lui, să o simțim și să învățăm să o dorim și să o căutăm pe ea, iubirea, și nu darurile percepute cu simțirile noastre psihosomatice.”
 
Răspunsurile dumneavoastră vin ca de la Doamne. Nu încetez să mă minunez cum îmi răspundeți nu doar la întrebări puse, dar unele nerostite nici măcar mie însămi, dar în momentul în care le primesc, vin cu un fel de ”de când așteptam răspunsul ăsta!” Așa a fost și acum, pentru că odată primit, mi-am dat seama că eu tot mai aștept ”demonstrații”. Și deși primesc la tot pasul daruri peste daruri și dovezi peste dovezi, dorul meu a rămas la acea ”iubire dintâi”. Ceea ce într-un fel oprește, blochează trăirea Iubirii Domnului care e dinamică, e mereu altfel, eu însămi, primind ceva, devin mai deschisă la a primi și mai mult, dar rămân tot cu așteptarea ”de atunci”.
Ieri l-am întrebat și pe părintele despre întrebarea asta. Ce răspuns mi-a dat!!! Că taina e în înțelegerea parabolei fiului risipitor, după manifestarea iubirii prin îmbrățișare, petrecere și inel. Ce a urmat după acea zi? Că doar n-a ținut-o tot într-o petrecere.
Maica mea, eu mi-am dat seama că m-am cam supărat pe Doamne că n-a ținut-o într-o petrecere cu mine, de când m-a copleșit atunci cu iubirea Sa. Că am pus totul pe seama ”părăsirii pedagogice” și am rămas cu o atitudine cam superioară față de El, ca ai cum El ar fi un copil care acu vine, acu mă părăsește, e previzibil, eu știu ce va face, că doar am citit atâtea și am răbdare cu El, să facă ce o vrea. Că n-a venit pentru că meritam, nu-L pot ține, oricât mă străduiesc (și am avut o perioadă în care am încercat), așa încât... răbdare, răbdare, răbdare. Doar că... răbdarea asta e a copilului care știe că va primi bomboane la un moment dat, dacă e cuminte. Eu nu am răbdarea celui care acordă libertate totală persoanei cu care se află în relație (deși tare îmi mai place să cred asta despre mine), ci o răbdare condescendentă: ”ok, hai că te las acum să-ți faci jocul, dar pe urmă știu că-mi vei da bombonica”.
Astfel, nu e de mirare ce am simțit eu, atunci când mi-ați dat acel răspuns atât de frumos, m-am simțit rușinată. Mie atunci Domnul mi-a spus că mă iubește, dincolo de ”demonstrațiile materiale”. Și că eu, da, încă le mai aștept. Am nevoie să-mi cer iertare pentru inerția în care cad, de a-L considera asemeni mie, de a-L crea după chipul meu iar și iar.
De a-L folosi iar și iar și de a-L reduce la dimensiunea de tonomat, de furnizor al unor ”satisfacții duhovnicești”. Totul se leagă, e la fel și în relațiile mele, în relație cu orice om. Spuneam cuiva că ar fi bine să vadă dacă pe mine mă iubește sau nu cumva iubește doar ceea ce simte în el, referitor la mine. Și cum în ultima vreme am în mine un ”martor” care îmi șoptește: „ascultă ce spui, că despre tine zici”, mă gândeam că nu se poate să fie adevărat și pentru mine ce spun, pentru că eu sunt cea care-l caut pe ”celălalt”, îi caut prezența, nu mă caută el pe mine... Și totuși, răspunsul pe care l-am dat eu la întrebarea dumneavoastră  m-a vădit. ”Ne arată cât ne iubește ca să știm ce căutăm!”. GREȘIT. În momentul în care rosteam, îmi dădeam seama cât de greșit gândesc. Iar acum, văd că ce spuneam e perfect adevărat în ceea ce mă privește, referitor la toate relațiile: iubesc doar ce simt eu în mine, indiferent de nivel. Am pierdut iubirea în părerea de sine.
Sărut mâna Maica mea, mulțumesc pentru prezență și iertați-mă că încă nu vă iubesc pe Dumneavoastră, ci pe mine în Dumneavoastră. (și când îmi amintesc cât de ofuscată mă simțeam odată că nu mă credeți că vă iubesc și că nu vedeți că nu e urmă de ”mine” în iubirea asta pe care v-o tot declar)
Cr, cu tot dragul