Maica mea, sunt atât de uimită când văd că Domnul nu ne vrea nici proști, nici slugarnici, atunci când ne spune să slujim și să fim umili!
Sunt bucuroasă, Maica mea, mi-e drag să fiu cu Doamne, cu Maica Domnului, cu Sfinții Lui. Am aflat recent că atunci când ne place un sfânt în mod deosebit e pentru că și lui îi place de noi în mod deosebit. Ieri am cules flori singură, singură. Mergeam pe câmp, spuneam tare rugăciunea și cântam - nu mă auzea nimeni - și mă bucuram de după-amiaza minunată. Cel mai tare m-au uimit florile de nu-mă-uita, nici nu știam că sunt flori de câmp.
Apoi, în ultimul timp, am văzut că pot învăța, că pot vedea atacurile vrăjmașe și că ce am de cerut lui Doamne e răbdare, să trec prin ele, să rezist cu El, în ele. Fără împotrivire, fără dorința de a fugi, de ”a scăpa” de ele. Am avut senzația unei stânci, în vâltoare. Domnul e stânca și tot ce am de făcut e să mă țin de El în furtună. Și vin gândurile-valuri care-mi aduc aminte că sunt slabă, vai de capul meu, păcătoasă, că n-am eu cum să știu ce e bine și ce e rău, că așa e, când mă acuză cineva e chiar așa cum mi se spune, că uite, chiar nu fac așa cum mă laud că mi-e credința. Și, da, le dau dreptate, așa e, dar mă țin de Doamne. Și am realizat că în momentele astea, a încerca să ”mă fac bună”, (așa cum face copilul, când e acuzat, care nu vrea păcatul, vrea să fie bun, vrea să fie iubit), nu e decât a urma păcălelii vrăjmașului, că în secunda doi îmi arată că pot încerca orice, tot vai de capul meu sunt. Și când spune: ”nu-i nimic de capul tău”, are dreptate; și când spune ”nu-ți iese nimic ca lumea”, are dreptate.
Abia acum am învățat asta, că atunci când îmi arată cât de jalnică sunt nu e nevoie să mă fac ”mai puțin jalnică”, ca să mă învrednicesc, vezi-Doamne, ci să mă țin de El, așa jalnică, vai de capul meu cum sunt. Și atunci sunt puternică așa cum este El, pentru că El este puternic și în mine. Domnul e puterea. Și, uimire mare, văd lucrarea Lui cu mine, în mine și prin mine și nu pot decât să mă plec și să mulțumesc.
Mulțumesc pentru toate, Maica mea, Domnul să vă mângâie și să vă bucure și să vă împlinească toate
Cu drag,
Cr
Copila mea dragă
Slavă lui Dumnezeu pentru cum ai ales să crești cu și în El!
Iată, acum treci pragul dintre atitudinea definită de rugăciunea copilului duhovnicesc din noi: „Eu sunt slab, tu fă-mă tare!” la cea a omului matur în Hristos care strigă cu glasul Apostolului: „Când sunt slab atunci sunt tare”!
Acum ai pus un nou început bun pe Cale. Acum ai înțeles și acceptat că numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea. Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui. Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”. Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.
Așadar, cum minunat spui, acum Domnul, Biruitorul lumii acesteia o biruiește „Lumea” pe care a biruit-o și, cum minunat spui, o biruiește cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină.
Acum tu, și fiecare om care înaintează pe Cale, înveți să te lepezi de tine, de lumea din „capul tău”, de întipăririle ei din mintea ta. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când tu lucrezi Poruncile, ești atentă la ele și la tine, încerci să fii onestă cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi, să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole. Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci. Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Acum, iată, ai început să guști (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
Mare taină trăiești, om drag: simțirea și acceptarea nimicniciei noastre este poarta cea strâmtă care duce în Împărăție.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri!
Ai grijă, Copila mea, cu frică și cutremur de marile daruri pe care le primești și mulțumește fără răgaz Domnului pentru toate!
Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana