Începe cu-n drum care urcă-ntr-o doară
Pământul de vină probabil coboară,
Oricum al meu suflet nu vrea să mai știe
De spițe, trotuare, preț, vorbărie…
Mi-e dor de Galata.

Apare în capăt, pe drumul de piatră
Și până acolo un câine te latră
El știe mai bine ce vânt te aduce
Și-ți caută ochii:
“ Ți-e dor de Galata?”

Și merg și tot urc
În gânduri mă-ncurc
M-o fi strâns încăperea
Căci m-am pornit să o surp…
Și încă mai urc
Și încă mai surp
Mă-ncumet să urc,
Nu știu dacă-i bine să surp
Dar acesta din urmă-i
Vârf de dulceață
Ce-mi scapără-n ochi
Și-mi vântură carnea
Și-mi vâjâie sufletu-n
Valuri de ceața…
Păcatele mele-s legate în snopi.

De-aceea, Galată,
Tu, poartă bătrână, mereu înnoită
Primește-o străină…
De-acum și de-aici ostenită,
Primește o Sară pe jumătate-mpietrită.

Slobozește clopote, coruri de aripi,
Rugi cu chip de lumină
Șoptește povești despre suflet în surdină.
Primește, sfinte părinte-o străină,
De-acum și de-aici ostenită
În veci și spre oriunde grăbită.

Mi-e dor de lumină,
Ca o măicuță,
Ce-așteaptă in tindă
Copiii să-i vină.

Mi-e dor și de suflet
Așa cum de pământul
Încolțit sub zăpadă
Îi e dor soarelui
Și lasă să cadă
Câte o rază
Care s-aline
Un mugur care
Va să fie mladă.

Mi-e dor de lumină
De suflet
În cuvinte…
Mi-e dor să mă ostenesc pentru cei dragi,
Mi-e dor să iau aminte…
Mi-e dor să-L privesc pe Iisus din icoană în mine,
Și-apoi să las ochii în jos de rușine…
Mi-e dor să mă-ndrept pe drumul în sus
Mi-e dor să-mi pară rău de ceea ce nu-s.

Mi-e dor de Galata,
Sfinte părinte…
Mi-e dor de Galata,
Dumnezeule sfinte,
Ție mă-nchin!

Amin.