Hristos a înviat!
Îmi dau seama cu tristețe că nimic nu are valoare pe scoarța acestui pământ odinioară paradisiac. Trăim ca niște nebuni în umbra nostalgiei paradisului pierdut. Totul dar absolut totul gravitează în jurul acestui dor înfipt în măduva noastră de realități efemere. Păcatul în sine nu are valoare, nici una chiar, e doar o formă nereușită de căutare fără Hristos a paradisului pierdut, a ceea ce am fost odată. Totul mi se pare a fi sortit uitării și prafului timpului. Până și sentimentele noastre pe care le aclamăm și divinizăm în forme mai mult sau mai puțin înalte sunt sortite uitării, epuizării și implicit durerii. Cu cât iubești mai mult cu atât suferi mai mult. Uneori mă gândesc, ce folos să ai prieteni care îți sunt departe iar distanța și timpul nevederii sapă la temelia podului dintre inimi?! Ce folos să te înconjori de obiecte frumoase în care la un moment dat ți se oglindește singurătatea și goliciunea?! Ce folos că trăiești într-un paradis artificial în care confortul e rege și mâine vei muri fără să știi ce e în fond viața?! Ce folos de cerneala filosofilor și literaților care deplângeau slăbiciunea și prostia omului iar noi trăim într-o "civilizație" barbară?! Am citit munți de litere și mă îndoiesc că viața mea ar fi mai bună decât a unui plugar. Poate că aceste gânduri pe care vi le-am înșirat nu sunt foarte ortodoxe dar simt nevoia să vi le împărtășesc pentru că ceva îmi scapă și nu știu ce. Probabil că am greșit că deseori am pus omul mai presus decât Hristos, am crezut mai mult decât era necesar în el.
Mă bucur în schimb că mă luați așa cum sunt!
T P R