Căință

Grija cea lumească
De tot m-a-ntunecat
Și-n loc a merge pe a Ta cale
Pe cele rele am umblat.

Cu trudă și cu râvnă
Comoara am stins-o pe pământ,
S-o iau cu mine
Nu-ncape în mormânt.

Ca masa cea de taină,
De-aș vrea și eu să stau
Nu-i chip să mă primești,
Căci haină nouă n-am.

Tu stau cu brațele întinse
Și chemi la Tine-n cer,
Pe orice suflet ce se-ntoarce
Iertând greșeala lui de ieri.

Izvor de lacrimi își găsiră atunci sălaș
În ochii mei din moarte deșteptați,
Să-mi spele mintea-ntunecată,
Să văd și eu Lumina cea neînserată.