Măicuță, știu când s-a produs ruptura mea de Dumnezeu (…la șase, șapte ani).
Până atunci am fost ca peștele în apă cu Dumnezeu, și oare cum să fiu conștientă că exista?
După: „ …mă retrag în izolare de unde sufăr intens de frică. Dacă mie mi se întâmplă ceva rău, e doar din vina mea și trebuie să mă descurc singură și neiubită. De altfel dacă aș fi fost iubită nu mi s-ar fi întâmplat”. – dintr-o epistolă mai veche.
Cu dragostea făcută lacrimi și pierit, L-am întrebat: „De ce?”
Și în răstimp mă judecam așa cum o fac dintotdeauna dar m-am oprit, tot în răstimp, când am „văzut” că judecam un copil, îi lăsam unui copil niște pietre de moară în spate; și… am re„văzut” și retrăit fără să mai judec… „De ce? De ce ai permis?”.
Am urlat… la toți Sfinții de pe pereți: „Și voi ce ați păzit?!”
Am luat totul asupra mea și am pornit o cruciadă pentru care din când în când mai aveam vlagă și entuziasm, cruciadă pentru a cuceri ceva ce în adâncul meu eram încredințată că nu merit: să fiu iubită. ...neștiind să zic „nu vă permit” pentru că pedeapsa mi se cuvenea. Așa cum îmi trebuia (probabil în auto-pedeapsă) să îmi asum și sarcini care nu erau ale mele, să muncesc până cad, să „pierd” cât mai mult posibil (pentru că nu merit), să fiu automat responsabilă, inclusiv pentru ce simt alții, dureri și cruci de neam cu gust de datorie (sfântă!) …am adunat și am strâns puroi…pentru a avea ce exploda? Ce crăpa?
La „de ce-ul” meu printre urlete de plâns înăbușite, am simțit …tot durere …și ochi plecați ca în rugăciune… Deunăzi aș fi zis poate că e neputință dar am „văzut” cumva că… oamenii sunt cei care au ales să cutremure pământul până la crevase în care se pot prăpădi chiar copiii lor… nepoții, strănepoții…!
„Doamne iartă-i Tu în inima mea și binecuvântează-i!” – niciodată nu am spus asta cu …o mai…lucidă crucificare (cuvintele sunt sărace...) și în același timp, niciodată nu am simțit mai puternic ca acum că Cineva mă ține de mână și îmi sprijină creștetul când senzația de vomă mă făcea să mă prăbușesc fizic. Alesesem să o spun și să vorbesc serios în cererea mea. …Indiferent ce!
„Și acum? Ce facem, Doamne?”…Au trecut aproape doi ani de la prima întrebare care era: „Ce mă fac acum, Doamne?”.
Cred că mai știu acum de ce nu m-am îndepărtat de R când am început a bănui despre problema lui: însemna, într-un fel, să mă abandonez și să mă îndepărtez de mine însămi, prin a-mi „confirma” că, da, nu poți iubi pe cineva cu o odioșenie în spate și nimeni nu-l poate iubi!...
NN