Sunt un om sfârșit. Tot ce credeam că e special, unic și prețios de fapt nu valorează nimic. Am pierdut totul. Nu mai am nici motive să trăiesc! Pentru ce? Pentru cine? La serviciu mi-am luat concediu medical că m-ar da afară fiindcă nu mă pot gândi la cifre raționale, reci, seci, când totul doare.
Trăiesc un chin câinesc! Și ?
Sunt în iad, mă uit în jur - pustie dezolantă de cenușă și fum, peste tot doar negru, colțul în care stau eu încă nu e cuprins de întuneric. În depărtare se aud strigăte de ură. Nu mă tem, sunt DEJA în iad. Încet, încet toți prietenii mă abandonează, mă evită ca pe o ciumată.
Am devenit spectatorul propriei vieți, și am văzut-o pe o prietenă ce a venit în vizită, deși m-a rănit mult, ca pe o străină. Oricum ea și încă un alt prieten au făcut gafa prin care inima mea s-a sfărâmat în mii de cioburi și ce credeam prețios e nimic înaintea lor.
Privesc viața mea de pe scaunul meu de spectator, îmi trăiesc chinul bilateral și văd că nu-mi sare nimeni în ajutor, nimeni nu-mi oprește căderea. Pe mine mă doare că am ajuns ca o vietate moartă, dar se pare că sunt unică.
În iadul meu am ajuns când Dumnezeu a plecat!
Roxana
Vezi, tu Roxana mea!
Cât timp vei continua să crezi ca ești „unică” și că viața ta depinde de ce se poate pierde, vei mai avea de suferit. Suferința ne învață că suntem mai mult și mai valoroși decât tot ce pierdem înaintând în a fi.
Acum, suferi pentru că nu te înduri să renunți la modul egoist de a fi în care totul e centrat pe tine, pe ce gândești tu că ar trebui să fii și să ai. Drama ta vine de la cum gândești și nu de la ce simți. Dacă te-ai raporta la ce simți, ai descoperi că simțirile tale vorbesc despre nevoile tale legitime și ai încerca să ți le împlinești pe căi binecuvântate de Dumnezeu. De exemplu, nevoia de a nu fi singură e legitimă, dar faptul că pretinzi ca nimeni să nu te părăsească sau să nu te placă e o pretenție nejustificată. Oare, nu are oricine voie să fugă de ceea ce nu-i place sau îl obosește? Atunci, ce e de făcut? Să încerci sa-ți împlinești nevoia văzând ce anume din comportamentul tău, din felul tău de a fi, îi alungă pe oameni.
Domnul ne dă o mulțime de soluții dumnezeiești făcătoare de minuni: „nu face altuia ce ție nu-ți place”, „iubește”, „iartă”, „nu judeca”, „nu păcătui”, „binecuvintează pe cei ce-ți fac rău” și încă alte multe. Ai făcut asta, copil drag și din acest motiv oamenii fug de tine? Dacă nu, iată, acum ai o ocazie să pui început nou!
Să începi prin a descoperi în adâncul tău primele suferințe și felul în care ai învățat să reacționezi, fără Dumnezeu și de acolo să-ți citești toată viața trăind tot ce ai negat și lăsat la „fund”. Asta o poți face făcând Seminarul iertării. Apoi, să devii conștientă de felul relațiilor tale și să ceri ajutor în cunoștință de cauză de la Domnul. Asta o poți începe făcând „Ieșirea din Labirintul codependenței”.
Așa o să iei crucea și o să urmezi pe Cel Singur capabil să te învețe cum să devii fericită.
Te îmbrățișez cu drag și înțelegere și cu încredere că vrei să nu mai suferi, că nu vrei să trăiești în mocirla plăcerii de a fi victimă toată viața.
Cu rugăciune și încredere,
Maica Siluana