„Faceţi, Vă rog, efortul de a mai coborî din sferele înalte
ale unui Cioran, sau ale altuia ca el, pentru a afla că umanitate –
pe românește omenie – se găsește și mult mai jos, și – poate – mai autentică.”
Acad. Marcu BOTZAN
„E de o vârstă cu piramidele naturale din Tibet și Alpi și cu catacombele din care izvorăște de sute de mii de ani poteca de fir de argint a Oceanului, ce nici nu scade, nici nu sporește.” Așa cuvânta pe la începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul 1928, poetul român Tudor Arghezi despre fascinantul scriitor „polar” Henrik Ibsen. Aproape că la fel am fi tentaţi să spunem și noi astăzi, în luna martie a începutului de veac XXI, despre academicianul Marcu Botzan, un creator al perfecţiunii profesional-umane și un adept al multidisciplinarităţii, pe care eu l-aș poziţiona categoric lângă acei semizei ai spiritului omenesc, unde sculpturalitatea cuvântului așezat între forţa ascuţită a raţiunii și delicateţea rară a spiritului interior i se citeau nu numai între filele multelor sale cărţi concepute de-a lungul timpului, ci și pe frumuseţea chipului său plin de lumină, demnitate și modestie. Coordonatele de care stă agăţat destinul acestei personalităţi de tip renascentist, din păcate nu atât de cunoscută la nivel naţional pentru meritele sale diverse, se înscriu în perimetrul unei adimensionalităţi specifice numai familiei sufletelor rare și tari.
Traseul biografic al vieţii unui om se conturează, uneori, tăcut, ca o litanie creștină, alteori, extrem de agitat, asemeni unei mări turbate ce plesnește cu dușmănie ţărmul, sau, de ce nu, plat și confuz, întocmai ca o apă tulbure și stătută a destinului său lumesc. Parcursul ontologic al celui ce a fost până mai ieri academicianul Marcu Botzan aparţine, indubitabil, primei categorii. Născut la Craiova în primăvara anului 1913, Marcu Botzan și-a petrecut copilăria în praful uliţelor Podarilor Doljului alături de ceilalţi copii ai satului – fapt care va deveni peste ani fundamentul literar al volumului de versuri „Cântece și descântece pentru un sat de altădată” (1997) -, pentru ca mai apoi să urmeze Liceul Carol I din Craiova, cursurile Facultăţii de Agronomie din București între anii 1931 și 1936 și, ulterior, pe cele ale Facultăţii de Construcţii din cadul Institutului Politehnic de pe același mal dâmboviţean. A doua mare conflagraţie mondială a constituit însă un moment de răscruce în viaţa Omului Marcu Botzan, cel care a străbătut un capitol unic de viaţă pe întinderea unui spaţiu de aproape, iată, un secol întreg, palma dureroasă a secerei morţii transformând tânărul idealist din anii ’40 în modelul de echilibru uman și intelectual de mai târziu, veritabila parabolă reușită, de astă dată, a propriei sale vieţi miraculos ţesute de Dumnezeu Tatăl. Trebuie amintit în acest cadru contextual faptul că ampla activitate profesională a viitorului academician Marcu Botzan în domeniul compex al îmbunătăţirilor funciare se poate spune că s-a desfășurat, așadar, după ce acesta va fi traversat cu greu ambele fronturi, cel din Est și cel din Vest, de la Odesa la Stalingrad și, mai apoi, din ţară până la Budapesta.
Lui Marcu Botzan, primii pași în cercetarea știinţifică i-au fost îndrumaţi de către însuși Gh. Ionescu–Sisesti, cea mai de seamă personalitate a agriculturii românești a secolului al XX-lea, iar din anul 1966, atunci când se înfiinţează în București primul Institut de Cercetări de Îmbunatăţiri Funciare și Pedologice, devine directorul său, în această calitate fiind un manager cu o gândire modernă, de tip avangardist, înfiinţând, astfel, toate secţiile și laboratoarele instituţiei și creând, de asemeni, numeroase câmpuri experimentale la nivel naţional. Prin cercetările iniţiate și coordonate de către academicianul și profesorul Marcu Botzan, s-au rezolvat în timp multe probleme de fond ale îmbunătăţirilor funciare, nesoluţionate până atunci și legate de consumul de apă al plantelor în diverse condiţii pedoclimatice din ţară, dar și de calculul normei de udare ori de bilanţul apei în sol, motive mai mult decât întemeiate pentru ca Marcu Botzan să fi fost ales membru titular al Academiei de știinţe Agricole și Silvice încă din momentul înfiinţării acesteia, iar din anul 1993 să devină și membru titular al Academiei Române.
De la publicaţii în domeniul îmbunătăţirilor funciare, precum: „Problemele de irigatii si desecari ale Campiei Baraganului” - o lucrare premiată de Academia Română în anul 1959 și recunoscută din punct de vedere valoric și pe plan internaţional -, „Culturi irigate”, editată în trei ediţii consecutive, carte ce constituie baza de studiu a inginerilor și a tehnicienilor de îmbunătăţiri funciare (Marcu Botzan obţine și pentru aceasta lucrare un alt premiu al Academiei Române, ceea ce reprezintă o mare excepţie de la regulă în acest sens, știut fiind faptul că forul academic respectiv acordă unui autor doar un singur premiu pe parcursul întregii sale activităţi știinţifice), „Bilanţul apei în solurile irigate” (teza sa de doctorat), „Verificarea hidroameliorativă a Luncii Dunării românești și a Deltei” sau lucrări care abordează și alte teme conexe acestui domeniu știinţific deosebit de vast, cum ar fi „Apele în viaţa poporului român”, „Hidronimie românească sau botezul apelor”, „Corectarea mediului și umanizarea naturii”, „Zeu și fluviu Dunărea”, „Drumuri de apă”, „Începuturile hirotehnicii pe teritoriul României”, „Mediu și vieţuire în spaţiul Carpato-Dunăreano-pontic”, academicianul Marcu Botzan realizează o incursiune în cadrul spiritului beletristic cu ușurinţa pe care ţi-o dă capacitatea cognitivă personală de a vedea dincolo de ceea ce se vede și de a desluși codurile realităţii înconjurătoare din toate unghiurile și laturile ei fragile și complicate deopotrivă. „Cântece și descântece pentru un sat de altădată”, „Baladă pentru Calea Soarelui”, „Încotro e ţara, d-le sublocotenent?” ori „Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius” sunt titluri care fac din Marcu Botzan o personalitate demnă de orice aulă academică internaţională. Despre literatura închipuită de Marcu Botzan, academicianul Eugen Simion scria: „După o viaţă de activitate știinţifică cu numeroase publicaţii în domeniu, acad. Marcu Botzan abordează - de câţiva ani – și beletristica. Cu originalitate și căldură umană.” și fără contrafaceri, fără prefăcătorie, am adăuga noi, din simplul motiv expus de el însuși în anul 1955, și anume acela că „numai adevărul îţi poate dezvălui curata, neprefăcuta omenie”.
Puţini știu că Marcu Botzan, această uriașă personalitate a culturii și a știinţei românești a îmbunătăţirilor funciare, era fiinţa umană care încă lăcrima, în anul lui Dumnezeu 2005, la amintirile tulburi legate de coșmarul halucinant al destinului său și intitulat simplu de către istorici - „al doilea Război Mondial”. Marcu Botzan te reînvăţa să trăiești exemplar emoţia curată și mistica sa aparte. Dar și mai puţini cunosc faptul că dumnealui sculpta, iar fiecare dintre piesele create își ducea pe umeri geneza ei singulară. Având marele privilegiu de a cunoaște acest punct de lumină a spiritului românesc și universal cu doar câţiva ani în urmă, în liniștea casei sale din Piaţa Dorobanţi, cu prilejul aniversării a 92 de ani, întâlnire magică pentru mine datorată inginerului Nicolae Moraru, un alt specialist de marcă al aceluiași domeniu vast al îmbunătăţirilor funciare, am fost luată de mână, dusă până în camera alăturată, unde domnul academician își ţinea sculpturile, iar acolo, pe îndelete, Marcu Botzan mi-a povestit identitatea, sufletul fiecărei lucrări în parte. Nu le orânduise un traseu specific în posteritate, dar eu una mi-aș dori foarte mult ca toate aceste unicate ale academicianului Marcu Botzan, inclusiv picturile deosebite ale soţiei sale, să aibă un drum al lor firesc înspre o sală de expoziţie caracteristică ori înspre incinta Academiei Române al cărei membru era. E păcat ca această latură personală, pe care dumnealui nu și-o dezvăluise deloc din câte mi-a spus, să rămână în continuare necunoscută și după dispariţia sa fizică dintre noi.
La un moment dat, cel care a fost până pe data de 8 martie a anului 2011 academicianul Marcu Botzan scria cam așa: „Faceţi, Vă rog, efortul de a mai coborâ din sferele înalte ale unui Cioran, sau ale altuia ca el, pentru a afla că umanitate – pe românește omenie – se găsește și mult mai jos, și – poate – mai autentică.” - o invitaţie, iată, făcută posterităţii cu o delicateţe superioară sui-generis în cartea sa intitulată „Încotro-i ţara, domnule sublocotenent?”. Îi pot spune acum identificatorului cele trei tipuri de hazard manifestate în timp în mod individual ori prin suprapunere fenomenologică pe teritoriul ţării noastre - și este vorba aici despre hazardul climatic, cel geomorfologic și cel hidrologic -, că noi, cei de acum, suntem siliţi să coborâm, din nefericire, zilnic câte o altă treaptă existenţială înspre întuneric, arareori mai fiind învredniciţi de către divinitate cu nădejdea de a găsi în sufletele mute de lângă noi bucuria Luminii christice, și ne izbim peste tot, din ce în ce mai mult, cu propriile noastre încălţări tocite, de chipuri cioraniene spelbe, cu funia atârnând înfiorător în jurul grumazului ori cu ţeasta făcută praf și pulbere de caldarâmul prăfuit al străzii și, din ce în ce mai puţin, de câte un facies eliadesc cu parabola florii de nufăr bine înfiptă în cap și în restul de suflet rămas să moară încet în existenţa-i pământeană sufocată la maximum azi cu un morman de deziluzii și de dureri multiple.
Faptul că Marcu Botzan a devenit acum parte a eternităţii divine, ne face să ne amintim de spovedania lui din faţa erorilor flagrante ale războiului trăit din plin pe pielea sa: „...am putut constata că o bucăţică de război este un mare și unic prilej de a privi mai de aproape omul, această ciudată lighioană, cu neomenia dar și cu omenia sa, la fel de mari, răsplătindu-se una prin cealaltă.” Iar dacă traiectul vieţii sale a cuprins în el latura modestiei și rarisima textură a demnităţii umane specifice numai spiritelor superioare, atunci putem închide spaţiul acesta destinic circular al celui ce a fost acad. Marcu Botzan sub auspiciile generoase ale câtorva versuri așezate într-una din scrierile lui, „Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius”, singurele, de altfel, rămase de la împăratul Hadrian și prinse în mult discutata „Historia Augusta”:
„Sufleţel blând și rătăcitor
oaspe și prieten al corpului
vei pleca acum în locuri
palide, uscate și pustii
și nu vei mai face glume ca de obicei!”
