La pagina 182 din cartea lui Nellas am întâlnit un pasaj care m-a răscolit pur și simplu.
Am fost atât de uimit de descoperirea care m-a învăluit încât și acum, după două zile, mă mai bucur de înțelegea acelor imagini-cuvinte care mi-au năvălit în minte și apoi ușor mi-au pătruns inima.
Cadrul păcatului este natural, nu juridic.
Asta a răsunat în mine aproape toată ziua.
Cum adică? Întotdeauna am crezut că greșesc față de ceva (legea morală, chiar și socială, când am furat cărți din anticariat pentru că nu aveam bani să îmi cumpăr) sau de Cineva (Părinții și apoi Dumnezeu).
Pedeapsa era răsplata firească a ceea ce făceam greșit. Atenția mea era întotdeauna orientată spre a nu greși pentru a nu fi pedepsit. Pedeapsa atrăgea după sine durerea. În acest joc a intrat cu timpul Dumnezeu și legea morală, așa cum le înțelegeam eu. Păcatul pentru mine era un gest ne-permis în fața legii divino-umană. Dar cum puteam să respect legea când în mine impulsurile firii erau mai puternice decât ea? Și de ce de fiecare dată, deși respectam legea, aceasta nu mă elibera. Simțeam corecția dar nu bucuria, simțeam răceala dar nu iubirea, simțeam blestemul dar nu binecuvântarea. De multe ori spuneam în sinea mea, Da, Doamne, am greșit. Acum știu că o să mă pedepsești... Iar dacă se întâmpla să simt pe spinarea mea mângâierea aspră a divinității, așa cum îmi închipuiam eu, venea revolta. Păi bine, Doamne, eu sunt atât de neputincios iar Tu atât de crud... Eu sunt făptura Ta, Tu m-ai făcut așa... și de aici spectacolul patetic al maimuței ne-îndumnezeite. Atâta chin, atâta speranță, atâta durere, atâta nefericire în acest joc nesfârșit de-a victima și călăul. Imaginea care îmi vine în cap este cea a unui zid în care arunci o minge și se întoarce înapoi cu aceeași viteză. Respectam legea și legea mă omora.

Dar acum... parcă ceva s-a luminat în mine. În fond, spune Nellas, atenția nu trebuie să fie concentrată pe păcat, pe greșeală. Atenția noastră trebuie să se îndrepte spre întoarcere, spre pocăință... Porunca lui Dumnezeu nu este o lege, ci cadrul existenței mele. Nu trebuie să aștept să mă vindec respectând legea, ci să mă întorc așa cum sunt, în mizeria mea, către Dumnezeu. (Doamne, câtă ușurare). Dacă invidiez, fur, desfrânez nu greșesc doar în față legii, ci mă desființez ontologic, ca ființă vie și creatoare în fața lui Dumnezeu, Care este o Persoană. Anihilez dialogul și mă otrăvesc singur. Viața mea nu este încadrare într-un sistem de legi morale, viața mea este situarea în lumină. Și dacă ești în lumină... cum, Doamne, să Te mai las să pleci din sufletul meu, cum să îmi doresc altceva decât bunătatea și pacea pe care o simt când știu că sunt lângă Tine. De fapt, nu a te opri de la păcat este lupta mea, ci a fi lângă Dumnezeu, a trăi în lumină. Și da, Doamne, asta doare, dar nu e durerea ce vine din pedeapsă, ci durerea ce vine din iubire. Și are atâta sens.

Doamne, Îți mulțumesc pentru asta... atât timp m-am chinuit să mă lupt cu mine și cu Tine pentru a deveni ceva de care Tu nu ai nevoie... cât timp oare nu ai râs ca un tată milos când copilul tău se rostogolea în sine. Și cum înțelegeam eu acest sine... la care muncesc de atâta timp să-l construiesc. Distruge-mi, Doamne, temelia falsă a sinelui meu, și așează-Te din nou acolo, de unde pot să cresc și să fiu viu, fără frică, fără frustrări, fără convingeri, fără invidie, fără ură, fără revoltă, fără vină.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmașii mei, căci vrăjmașii mei nu sunt vrăjmași, ci prieteni severi... căci singurul meu vrăjmaș este sinele meu...

Doamne ajută,

Marius