Unde să te mai caut, Doamne,
în care capăt de infinit,
când Te-am pierdut în mine,
copil nătâng și prost
care-a crezut că-n viața lui
el este zeu și el decide
când se înalță și când se scade în mormânt.
În care gând al meu e adevărul Tău?
În care suferință e lecție ce îmi dai?
Și-n care teamă să mă prăbușesc
Ca Tu să mă ridici la rai?
Și m-aș ruga eu Ție, Doamne,
de-aș mai avea putere
să plâng, să sper și să cerșesc.
Dar tot ce pot este să strig:
De ce-ai plecat și unde ești?
Și m-ai lăsat strivit de necredință,
un zeu neputincios lângă atâția zei
ce cred că sunt stăpâni pe viața lor
Și-a mea....
Dar gândul mi-e război,
nu mă aud în el.
Cum să Te-aud pe Tine Doamne
în zgomot de urgie, de răni, de lași și de eroi?
Mă tem că toate acestea vor sfârși...
abia atunci când voi sfârși si eu.
Deznădejde
Arba Camelia