Fiți binecuvântată Măicuța mea dragă și cuminte!
Am cam obosit Măicuță... Știți e unul din momentele acelea de repaos de genul ”opriți-vă și cunoașteți”... Când numai Domnul și nădejdea în El rămâne în picioare, restul cad ca frunzele...
Azi-noapte când am deschis geamul m-a izbit un frig care mi s-a furișat așa ca un hoț în adâncul sufletului... Sunt oameni care trăiesc tartarul pe pământul ăsta noapte de noapte și uneori zi de zi... este ceva în legătură cu frigul... Doare, doare tare de tot... Nu-l poți combate cu nimic și este foarte greu să i te predai precum crucii... Mărturisesc că odată am reușit asta, dar era în perioada când de nevoie am bătut multe recorduri de rezistență în multe suferințe... Dintr-o dată nu l-am mai simțit ba puteam să mai dau și jos din haine încă... dar asta e greu... Cunosc câteva cazuri de oameni înghețați măicuță... e unul lângă piață aici la noi bietul, sărmanul omuleț... m-am dus lângă el și când l-am întrebat dacă a înghețat a izbucnit în plâns și-mi arăta că nu-și mai simte picioarele... Și încă atunci erau așa -3, -4 grade numai noaptea, nu ca acum... Dumnezeu știe ce-o fi făcut... Și mai știu câteva cazuri... Oamenii ăia sunt în tartar la propriu... Este o agonie în frig și este în directă legătură cu frigul absenței lui Dumnezeu. Singura mângâiere pe care o am este că am citit că acești oameni, după cum a văzut cineva în vedenie, sunt mai luminoși decât Antonie cel mare și cu mult, cu foarte mult... Cred și eu... ei nu au nădejde... ei trăiesc iadul și își târăsc secundele ...am încercat să-i spun acelui om să nu-și piardă nădejdea în Dumnezeu și plângea și mai tare și dădea din cap că nu renunță și i-am spus că o să-l răsplătească cum nu se așteaptă și cred că sufletul lui i-a confirmat că este o dreptate sau o lege scrisă în sufletele noastre de fii ai lui Dumnezeu care ne dă dreptul să-L simțim ...Dumnezeu, dacă vrei să te mângâi cu El, cu adevărat nu poate spune ”Nu!” sau ”Vino mâine”, sau ”Mai întâi fă cutare și cutare și apoi mai vorbim!”.
Iată că trec anii și mă îndepărtez de binecuvântatul moment al ”cedării” mele... Momentul în care am înțeles că am pierdut bătălia și că am nevoie de ajutor... Pe măsură ce mă îndepărtez de acel moment îl înțeleg și mi-l amintesc mai bine... mă mir și eu că văd acum lucruri și înțeleg și trag învățăminte și-mi amintesc lucruri pe care nu le vedeam atunci proaspete... Cred că Domnul mi-a oprit accesul cu bună știință că altfel nu-mi explic... Mi-am stors creierul ca pe o lămâie ca să caut aceste amintiri și nu le mai găseam... Incredibil, nu? Și vin așa, curg ele singure când nu mă aștept... Unul dintre ele este acesta că dacă te oprești și zici ”Gata Doamne, Gata! Nu mai pot! Recunosc tot! văd! Am priceput! Oprește, întrerupe că nu mai vreau... e prea mult... renunț! Am priceput! Accept înfrângerea, fac tot ce spui Tu, am nevoie de Tine acum neapărat, oprește tot și vino că e grav, e grav de tot...”  Eu am spus-o cu niște cuvinte searbăde... Dar dacă îngenunchează inima astfel, Dumnezeu nu numai că oprește tot dar vine personal, nu trimite îngeri sau altă metodă... dacă-i spui ”gata!, hai să oprim șarada asta că e prea de tot” și I te arunci forțat în mâinile Lui dar nu din moft sau prefăcut... nici nu se poate și nici nu mai e voință... e vorba aici de lepădarea de acest sine.. Nu mai vrei să continui prin tine... și-l tai de tot tu singur și-l arunci... e ca și cum ai arunca arma în fața poliției și ai spune nu mai trageți! Mă predau! La Dumnezeu nu numai că nu mai trage sau că nu îți mai stă împotrivă dar îți dă și har peste har... Am reușit de două ori în acea zi să fac asta dar tot darul Său este chiar dacă ni se pare că noi am renunțat... facem și noi un ceva dar cred că de fapt ne săturăm să fugim de El... Spuneam că am ”reușit” de două ori în aceeași zi... și e lesne de înțeles... Prima oară în autobuz căci știam, parcă văd gândurile cum curgeau în mintea mea... Zic ”Bun Doamne, mă întorc la Tine, dar cum? Ca până acum? Iară să fug mâine? Știm amândoi că asta voi face! Știm amândoi că dacă mă supără cineva poimâine sunt iarăși la droguri și nu-mi mai pasă de nimic... și pentru câteva secunde am văzut patima cum să vă spun, îmi părea ca un uriaș înalt până la cer pe care în niciun caz nu-l puteam depăși! Vedeam că voi pierde dinainte! Și atunci am clacat! Când am văzut că o voi lua de la capăt, că știam ce iad am trăit și că acest repaos îl voi lepăda de voie de nevoie... Adică era peste voința mea, peste puterile mele... eram condamnat să cad... de ce? imediat am înțeles... pentru că sunt singur...  și atunci am căzut înspre El... Nu mai vreau! și celelalte... și Domnul m-a întâmpinat ca pe fiul care s-a trezit după ani de delir... faptul că I-am spus că sunt înfrânt de păcat L-a bucurat și știu bine că am înțeles în clipa aia că pentru asta este toată lupta, toată nevoința, tot chinul, toată boala, frigul, toate, toate sunt ca să ajungem în punctul în care să recunoaștem ”Doamne, eu nu pot păzi poruncile Tale! Tu poți în mine! Nu știu cum, nici nu mă interesează, sunt al Tău, Tu fă cu mine după cum știi!” Și în loc de cearta pe care o așteptam sau o mustrare de genul ”oh! până când să vă rabd pe voi puțin credincioșilor?”, UIMIRE! DIMPOTRIVĂ! când ziceam ”pe mine păcătosul” parcă spuneam ”regele universului” așa se bucura și mă îmbrățișa... Ce odihnă... Imediat mi-a picat fisa: mi-am amintit parcă! Bineînțeles! Așa este Dumnezeu! Este maximum de maximum de Bine! El vrea să ne odihnim total, total, să facă El totul... nebun e cel care se obosește el... Știți, creștem cu sloganul ăsta ”muncește, chinuiește-te că altfel nu meriți... trebuie să faci cutare și cutare și apoi abia, abia treacă-meargă, te îngăduim... da să ții mâinile la spate!” Cum făceam la școală în clasa I! și noi creștem cu ideea că cel ce face binele e cel care cară saci cu nisip de dimineață până seara și merge în pas chinuit de defilare și tot așa... Efortul ascetic vine de la sine! nu-ți mai trebuie mâncare, simți nevoia să faci metanii, să te rogi neîncetat și celelalte și toate le faci odihnindu-te în El... le face harul, te umple pe tine cel gol... Dar asta este arta... să te lași adică în mâinile Sale cu totul... La toate vizitele harului eram nemâncat... pe linie... am observat asta... Fără să plănuiesc, adică să vreau să postesc.. pronia dumnezeiască este ceva de nepovestit... când îmi amintesc cât de prezent este, nu ocupat adică de la un metru o oră pe zi sau să vină când Îl strig, ci e în mine în chiar sinele meu și poate să facă asta cu atâtea miliarde deodată și să Se ofere întreg fiecăruia! adică nu a miliarda parte! Dimpotrivă! Și noi la rândul nostru devenim una cu cei cu care El este Una... Și mă tem să nu spun ceva nedogmatic, dar eu știu sigur, sigur sigur că eu eram și copacul de pe stradă, eu eram și piatra din râu, eu eram și în fiecare atom și în fiecare particulă și esența a toate era IUBIRE... Nu știu cum să spun asta... materia asta brutală pe care noi o vedem rece și așa cum o vedem, este făcută din iubire! O iubire care o poți pipăi și simți... Nu pot spune și e foarte frustrant! Și întreaga lume la fel, de fapt absolut tot ce este El devii și tu, nu își oprește ceva pentru El, ba eu am trăit clar sentimentul că mă pune pe primul loc și apoi vine El... eu amărâtul și pricăjitul eram bucuria Lui și El era legat de mine și mă vroia mult mai mult decât Îl vreau eu pe El și asta mi-a dat o liniște totală că eu mă temeam că poate va veni cândva io știu, poate în veșnicie se va sătura de mine și îmi va da delete... NICI VORBĂ!! De asta cade mintea în așa contemplație când vede asemenea frumuseți și odihne... Sentimentul că ”sunt prea rău pentru Tine Doamne! E mult prea mult! Nu se poate! Chiar așa? ” CHIAR AȘA! Cum după atâta chin și atâta angoasă, până la urmă totul e atât de BINE? Pare minciună, nu-i așa? Eu unul sigur m-aș îndoi. De fapt îndoirea este fiica stării de uimire când nu-ți poți crede ce trăiești și ești așa... gură cască! Eu acum așa o înțeleg... când cineva zice ”nu cred” îl înțeleg! căci sunt de necrezut, asta este purul adevăr... Dumnezeu copleșește cu mult dar nu cu un kilometru sau cu un milion de kilometri depășește... De asta eu abia aștept ca toți cei cărora eu le-am spus câte ceva despre asta și mi-au spus că mi s-a părut sau că eram drogat sau alte d-astea foarte, foarte frustrante, abia aștept să-i văd ai să mă bucur de bucuria lor când or vedea cu ochii lor! Că nu, nu ne facem idee de cât de bine e... Nici măcar, cum să spun... Nu încape vorba să ne imaginăm... Mă gândeam zilele trecute când a adormit Maica Domnului ce bucurie s-a făcut în cer, ce explozie de fericire o fi fost acolo, ce har i-o fi dat Domnul și ce a trăit ea în inima ei în clipele acelea? Eh... înapoi pe pământ... Deocamdată suntem aici și uneori pare că nu se mai termină... Când mă gândesc că am abia 32 de ani! și la mine în familie au mers toți spre 90!!!!!! Am încurcat-o! Da am timp de pocăință :) Care pocăință, apropo, pe măsură ce trece timpul înțeleg că habar nu am ce e aia! Însă asta îmi face să plângă inima așa tainic... se căiește și se cumințește încet-încet... se dărâmă parcă din trufie așa cum se topește ghețarul... Măicuță, dacă, zic acum, dacă ajungeți cumva înaintea mea la Domnul să nu care cumva să mă uitați și să-L rugați să nu care cumva să mă lase să mă pierd... că după capul meu sigur-sigur mă pierd! Să copleșească sinele meu! Cu forța! oricare ar fi prețul! Și să-L slăvim în veci împreună cu Sfântul Siluan sau măcar cu tâlharul, oriunde, numai să fim cu Domnul!
Vă îmbrățișez cu căldură sfântă!
Cristian