Doamne ajută, Măicuţă!
Am o fetiţă de doi ani şi opt luni. După ce a primit Sfântul Botez am mers cu ea la Biserică şi am împărtăşit-o la fiecare două săptămâni, şi de atunci facem mereu aşa. De când a început să vorbească e atentă la slujbă şi îi place să cânte „Doamne miluieşte” şi „Amin” după cântăreţii de la strană. Dar asta nu se întâmplă de fiecare dată. Sunt zile în care e mai cuminte şi cântă, şi altele în care e mai năzdrăvană şi pare că nu e atentă la ce se întâmplă în jur. A învăţat rugăciunile pe care i le spun seara la culcare şi acum le spune singură: „Îngeraşul”, „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat” şi asta fără un efort anume. De la Biserică a mai învăţat „Crezul”. După ce îl asculta la slujbă, impresionată fiind de faptul că toată lumea spunea în cor, mă punea să îl spun acasă de mai multe ori: „Mami zii cu Tatăl Atotiitoiul!”. Într-o zi a venit la mine la bucătărie şi mi-a zis: „Mami vrei să-ti citesc o rugăciune? Îţi spun eu cu Tatăl Atotiitorul ”(Crezul). Poate vrei să ţi-l spun eu, i-am răspuns fără să o bag prea mult în seamă. „Nu mami, ţi-l spun eu!” Şi aşa, ţinând în mână eticheta unei jucării pe care o considera cărticica ei, mi-a zis tot „Crezul” de la cap la coadă de am rămas şi eu şi tatăl ei cu gurile căscate! De atunci îl spune tare la Biserică fiind foarte încântată că poate să facă şi ea acest lucru.
Ei, dar iată şi întrebările mele! La Biserică la slujbă am stat la început mai puţin atunci când era bebeluş, crescând treptat perioada de timp astfel încât acum stăm în unele zile până începe părintele predica, în altele până la sfârşit. Oare exagerez în vreun fel? De multe ori, aud doamnele din jur spunând: „Săracul copil, îl chinuie ţinându-l la slujbă nemâncat, poate i-o fi somn”. Chiar o doamnă mi-a spus odată să plec cu copilul acasă că e prea mult pentru el să stau atâta la slujbă! (Teodora avea atunci un an). Dar îmi iau la mine biscuiţi, apă şi îi cumpăr prescuri de la Biserică şi îi dau să mănânce după ce se împărtăşeşte. În timpul slujbei e cuminţică, nu face gălăgie, nu plânge, doar că uneori se mai foieşte şi îmi spune că vrea în braţe, vrea un biscuit, apă. Uneori e mai cuminte, alteori se foieşte mai mult: se urcă pe scăunel şi se dă jos de mai multe ori, îşi aranjează perniţa, îngenunchează şi se ridică! De cele mai multe ori, în asemenea situaţii dacă nu e băgată prea mult în seamă îi trece repede această stare. Uneori o mai cert să stea cuminte, şi plecăm mai devreme acasă.
Măicuţă dragă, oare e bine cum procedez cu copilul meu? Oare îi cer prea mult pentru vârsta lui?
Unele mămici ies cu copiii afară şi îi lasă să se joace în curtea Bisericii în timp ce ele ascultă slujba. Eu m-am gândit că atunci când merge la Biserică, copilul trebuie să înveţe că trebuie să fie cuminte şi să asculte slujba atât cât poate şi înţelege el, şi nu să fugă şi să se joace ca în parc! Sfătuiţi-mă, vă rog, Măicuţă dragă cum să fac să îi arăt copilului pe înţelesul lui, că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa, Bucuria cea adevărată şi Liniştea mult dorită!
Iertaţi-mă pentru lungimea textului şi pentru îndrăzneală! Doamne ajută!
Mari