Îți citesc mesajul și trăiesc împreună cu tine atât durerea pe care o simți, cât și bucuria de care încă nu ești conștientă. Dar vei fi.
Durerea pe care o trăiești este însoțită de sentimente de ură, repulsie, scârbă... Știi, ele toate sunt consecința și motorul atitudinii tale în fața evenimentelor exterioare și lăuntrice simțite și administrate de „creierul emoțional” cel datorită căruia supraviețuim și chiar trăim sănătos. Dacă nu am fi capabili să simțim dezgust, repulsie, scârbă, am putea mânca lucruri care să ne ucidă. Dacă nu am simți ură, n-am putea fugi de ceva ce ne poate ucide (păcatul de exemplu). Așadar acest creier e bun și ce simți tu e firesc și benefic. Doar că, pentru relația cu Dumnezeu și cu semenii și cu noi înșine avem nevoie să lucrăm și cu celălalt creier ca să ne deschidem lui Dumnezeu prin credință și lucrării Lui iubitoare în noi. Dumnezeu nu poate fi dorit cu organele cu care dorim aerul, hrana sau cele ce ne procură plăcere, Pe Dumnezeu Îl dorim cu partea cea mai înaltă, cea mai adâncă a sufletului nostru, a minții noastre, numită duh. Acest duh e amorțit în noi atâta vreme cât toată atenția noastră e îndreptată spre cele de jos, spre supraviețuirea care ne face să reacționăm la fiecare impuls sau percepție ca niște animale lipsite de rațiune și inconștiente de sensul existenței lor pe lume.
Avem nevoie să ne oprim și să înțelegem asta. Apoi, e nevoie să lepădăm „grija cea lumească” (întăriți de nefericirea pe care o trăim în ciuda preocupării asidue de ea) măcar din când în când, să nu mai ascultăm vacarmul dorințelor mici și trecătoare și să ne îndreptăm atenția către Dumnezeu prin rugăciune și ascultare de poruncile Lui.
Dumnezeu însă nu este ceva cunoscut nouă și, deși știm din auzite că e în noi, nu simțim asta. Așa că, de unde vom porni? Părinții sfinți ai Bisericii ne învață să pornim de la ce avem: Numele Lui și credința în El așa cum ne e predată de Biserică. Așa că, încearcă și tu copil drag, să mergi cu regularitate la Sfânta Liturghie, să te spovedești și să te împărtășești. Apoi, acasă, să te așezi în fața unei icoane, să faci liniște în mintea ta, să-ți aduni durerea în atenție și să o pui toată în chiar rostirea Numelui Său. Să spui cu credință „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă” și să crezi că El te aude și te simte. Tu nu, încă, pentru că auzul tău, simțirile tale, sunt încă bolnave. Nu poți simți mirosul unei flori când ai nasul înfundat, nu? Pe măsură ce vei înțelege că sufletul tău e bolnav și nu incapabil de iubire, și că ni-l putem vindeca numai unindu-ne viața în cele mai mici amănunte ale ei cu Dumnezeu, vei putea să îndrăgești poruncile Lui și să le vezi ca pe puteri care vin de la El ca să ne umple de viața Lui dinăuntru. Atunci nu le vei mai considera niște legi exterioare nouă pe care, de nu le vom asculta, vom fi pedepsiți sau lepădați. Când ții ochii închiși, nu ești pedepsită să nu vezi ce e în jurul tău, ci doar chemată să-i deschizi și să vezi.
Așadar, lucrând poruncile lui Dumnezeu, după putere, îți „desfunzi” simțirile duhovnicești. Dar acesta e un proces care durează și doare. Dacă nu ai răbdare și perseverență și fugi de durerea care te naște la noua viață, nu ai cum să ajungi la împlinirea dorului inimii tale.
Continuă să faci ce ai început, Simona mea, și vei birui pentru că nu a ta este lupta, ci a Celui ce a biruit lumea.
Îndrăznește!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana