Of, lume ! Lume înșelătoare! Cine te iubește moare!
Timpul trece iar eu nimic bun nu am făcut pe acest pământ. Oare ce va fi cu mine în ziua aceea? Ce voi face eu când cu câteva ceasuri înainte pe patul de moarte fiind voi începe să văd cum se adună demonii în jurul patului meu unul câte unul... Știți fraților cât de cumpliți sunt dracii? Eu am văzut unul din mila Domnului și m-am luptat cu el... Se zice, în Everghetinos, despre un frate care căzuse în trândăvie și de fiecare dată la slujba de priveghere, când frații începeau metaniile, el ieșea plictisit afară și căuta să intre în vorbe deșarte și să se răspândească și pe sine și pe alții... a fost mustrat de către un bătrân înțelept și vreo două zile a rezistat la slujbă apoi iarăși a început să iasă... Ce credeți că a făcut bătrânul? A luat bățul și l-a luat la bătaie că văzuse în vedenie bătrânul pe fratele tras de un arap mare și puternic de nări cu belciuge, afară din biserică, și ca să-l elibereze i-a tras fratelui o mamă de bătaie ca să-l trezească, să-l aducă în simțire, în trezvie și de atunci niciodată fratele până la sfârșitul său nu s-a lenevit... Eu îi plâng pe oameni că nu cunosc răutatea vrăjmașului și nu sunt conștienți de temnița în care ne aflăm... dacă ar ști cât de rău și de teribil este vrăjmașul nostru! Nu poate limba a povesti! În clipele acelea cumplite când ești părăsit și lăsat cu el știi că meriți asta... Știi asta cu toată ființa ta... Eu nu mai știam să strig la Hristos... pentru că mă știam vinovat față de El... Înțelegeți paradoxul? Eu înțeleg cum stau sufletele în iad... ele vor să se elibereze, să se scuture ele de mizerie, să se vindece și să se înfățișeze curați în fața Lui Dumnezeu... Ele nu mai pot pricepe că nu se pot vindeca și nu pot scăpa, nu se pot elibera și le e rușine să apară așa jegoși în fața Sa... așa facem și noi aici pe pământ... la fel... În iad nu se poate respira tocmai pentru că îți dorești tare de tot să iei o gură de aer, paradoxal el cu atât se împuținează... respirația în iad este egală cu o jumătate de dop de sticlă de ulei... Da, da, credeți-mă că te sleiești, că ai nevoie de toată încordarea ca să ridici o mână. Nici să vorbești nu poți și îți iese pe gură un răcnit din atâta neputință și spaimă... și durerea? Cine să povestească? Că ai vrea să nu mai exiști și asta nu se mai poate... Noi neglijăm toate aceste lucruri și credem că sunt spaime cu care ne sperie părintele Cleopa și părintele Arsenie Boca, ca să îi admire babele... Așa gândim... Vai de mine ce va fi în clipa morții... Ce voi face când vor veni dracii să mă ia cu ei? Cum mă voi apăra eu atunci? Ce voi răspunde? De ce am urât pe mama mea? Și pe tatăl meu? De ce mi-am blestemat părinții? De ce suflete, de ce? De ce ai bătut copiii? De ce ți-ai bătut proprii copii, făpturi nevinovate și fără apărare, că ești tu nervos? Vei primi ce meriți imediat și negreșit! Iată roada faptelor tale după dreptate, asta vei avea? De ce ai făcut avort omule și dacă ai făcut barem de ce nu te căiești acum? Nu ai știut? Cum vei spune atunci că nu ai știut? Nu ai avut cruci pe biserici? Nu l-ai văzut pe Hristos, nu ai auzit Evanghelia? Să nu ucizi! Nu ai știut? Cui îi vei spune baliverne atunci? Va fi târziu atunci pentru căință, atunci va fi vremea pedepsei! După fapte și răsplată! De ce te-ai drogat ticăloase? De ce ai băut? De ce ai curvit? De ce ai preacurvit? De ce te-ai masturbat mai rău ca dobitocul? De ce ai făcut suflete sodomii? De ce? Cum ai putut să faci tu toate astea știind că Maica Domnului, toți Sfinții din ceruri și Sfinții îngeri se uită la Tine? Cum ai făcut toate astea știind și văzându-L cu mintea pe Hristos răstignit? De ce L-ai răstignit pe Binefăcătorul tău ticăloase? De ce nu ai ajutat pe cei amărâți? De ce nu le-i uns rănile? De ce nu ai încălțat ticăloase pe cel desculț? Câte încălțări aveai și nici nu le purtai? Dar câte haine? De ce nu te uitai la ei că le era frig și lor, sărmanele ființe? De ce întorceai capul și-i mai și ocărai și-i mai și acuzai și-i judecai? De ce făceai glume pe seama lor om ticălos? Cum de ți-ai permis să judeci pe oameni? Ce drept ai avut inconștientule? De ce nu te căiai de faptele tale? De ce nu ai plâns când te-a mustrat conștiința? De ce i-ai astupat gura? De ce ai căutat să tot ai și să tot aduni totul cu calicie? De ce mâncai ca un porc și la alții nu te gândeai? De ce nu mulțumeai pentru că ai văzut lumina, că ai văzut soarele că ai respirat aerul, că ai văzut cerul albastru și că ai avut părinți și că ai avut casă și mâini și sănătate și toate celelalte și tu nu-L băgai în seama nici măcar cu o amărâtă de mulțumire pe Binefăcătorul tău? Cum vei spune tu atunci că nu ai știut? De ce minți și acum? De ce când te căiești tu de fapt te căiești tot de greșelile altora și te înfățișezi ca victimă tot pe tine însuți iubitorule de sine și de plăceri? De ce te-ai făcut prieten al dracilor cu bună știință? Cum de auzind pe Sfinții Săi, că s-au pocăit de faptele lor și au locuit prin pustii și prin morminte de frica judecății știind mulțimea faptelor lor, tu mai mult păcătuiai zicând că: Eh, lasă Dumnezeu e milostiv... Nu știi ce a pățit Sodoma? Nu știi ce a pățit Gomora? Nu știi ce a pățit cel ce și-a oprit din averea sa o parte și nu a dat TOTUL BISERICII LUI HRISTOS ȘI APOSTOLILOR SĂI? Cum crezi că acum tu vei scăpa? Ce ai tu în plus mândrule față de aceia? Cu ce ești tu mai bun ca ei? Spune, spune acum! Pentru ce te mai și credeai "prieten" al omului în viața ta? Pentru ce îl numeai "Doamne"?, tu fiind străin de El și cu totul și cu totul mizerie și necurăție? Știi tu inconștientule cu cine ai de-a face? Știi cât de nimic și de jegos și de spurcat ești pe lângă El? Că Isaia a zis că și cerul e necurat înaintea Lui? Cum vei răbda tu să stai în fața Sa ticăloase? Cum te vei apropia tu spurcatule de El? Cum de mai îndrăznești să privești lumina și soarele și cerul știind ce ești: ticăloșie fără margini? De ce nu te târăști ca viermii pe pământ îmbrăcat în sac ca să primești mila Sa? De ce ticălosule, de ce, de ce, de ce? De ce? Spune-ne nouă acum, de ce? De ce nu ai împărțit pâinea ta? De ce? De ce, mâh, calicule? Ce meriți tu acum că amărâții ăia dormeau în frig și tremurau de le săreau capacele și tu te înveleai cu nesimțirea și cu blănuri și cu lucruri moi și aruncai la wc mâncarea și făceai atâta și atâta risipă? Știi, mâh, tu, cum e să locuiești pe stradă? Să nu ai un pat NICIODATĂ? NIMIC! Numai ocară și înjurături? Și murdărie, și foame, și sete, și durere, și strigăt neauzit de nimeni? De ce le întorceai spatele TICĂLOSULE? DE CE?????? Ce răspuns vei da? Cum îndrăznești să te mai împărtășești necuratule nemilostiv? Cum de ceri îndurare? Meriți îndurare? Meriți oare toate acestea? Meriți să te numești fiu și moștenitor al împărăției lui Dumnezeu? Cum de nu te gârbovești de pocăință nici acum, cum de încă mai stai drept și te mai bizui pe tine însuți mândrule? Cum de nu cazi în cenușă și cum de nu îți bați cu pumnii pieptul tău și cum de nu te tânguiești ca un condamnat la iadul veșnic (pe merit!) ce ești!? Cine îți va ajuta acum? Unde sunt acum cele ale tale omule? Cele în care ai nădăjduit și de care te-ai alipit? Că numai una contează și aia se va cere de la tine "că am fost, zice, FLĂMÂND și nu m-ai hrănit"! cum e când te rogi nu cauți să te ascunzi după vreun bolovan ceva, de atâta rușine și ocară câtă este deasupra ta ticăloase și comodule? Nu știi că zgârciții nu moștenesc împărăția? Fiu și prieten al diavolului, asta ești și împreună moștenitor cu el al focului veșnic, asta ești suflete și asta vei primi acum... Când se va vedea sufletul încolțit astfel și fără ieșire, atât de acuzat, se va frânge în el mândria și va cădea în abisul smereniei și al umilinței și al sincerității recunoscându-se vinovat dar totodată și NEPUTINCIOS DE SCHIMBARE, vrea adică să se îndrepte dar vede prea evident în el că e răpus de aceste păcate și că și de aici înainte de va fi iertat tot în ele va sta și se va scălda și văzându-se astfel, vrednic de pedeapsă și părăsit de putere și de trufașa îndrăzneală și umilit fiind el nu mai vrea nimic, absolut nimic altceva decât MILĂ! Vrea să i se arate, să simtă MILA în cumplita sărăcie și amărăciune, și nenorocire în care se vede... Așa iese din bizuirea și din încrederea în sinele său cel amărât și păcătos și se apropie cu stăruință de Iisus cu adevărat (până atunci nu o făcea, ci doar își închipuia și se mințea că o face). De acum Îl vede cu ochii minții înaintea sa și-i simte prezența, i se adresează Lui în orice clipă și nu-L părăsește dimpotrivă, se teme necontenit să nu care cumva să-L piardă sau să-L întristeze... Așadar, să cugetăm fraților la moarte și la înfricoșatele vămi, să ne înfățișăm cu mintea și în față Divanului celui înfricoșat, întrebându-ne pururea ce răspuns vom da noi în ziua aceea de păcatele noastre?
Da fraților, așa va fi în ziua aceea și adevărat vă spun că mai rău de infinite ori... Eu știu ce vom simți... Au fost pe aici voci care voiau să vadă lumina necreată... Da fraților, eu am văzut-o... dar știți cum? După ce am luat bătaie de la un diavol umblam prin Madrid (oraș nenorocit și fără de Dumnezeu) fără casă și fără masă și cerșeam îndurare de la fața mâniei Sale că știam și am văzut ce cumplită este urgia Sa asupra celor păcătoși (care nu se pocăiesc)... Și mergeam pe stradă ocărându-mă și plângând... Nu-mi mai păsa de oameni și de nimic și cu adevărat vă spun că atâta timp cât vă pasă de ce crede lumea care ne vede nu veți moșteni cu Dumnezeu nimic! Dacă nu vă veți cuibări lângă un cerșetor murdar și mirositor, dacă nu vă veți înfrânge mândria nu veți moșteni absolut nimic, ci numai lepădare cum ați avut și voi în viață față de aceia, adică față de Hristos... Și umblam așa pe stradă plângând și lumea pe lângă care treceam întorcea capul și mă compătimea... îmi amintesc o fază de genul ăsta foarte clar căci în clipa în care am văzut că m-au judecat două femei am plâns pentru ele și m-am bocit și atunci mi-a strălucit prima oară Lumina cea mângâietoare de care eu mă feream totuși știindu-mă nevrednic și păcătos... Nu îndrăzneam să mă uit la ea... și L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să-mi plâng păcatele și m-a ascultat că a ascuns-o de la ochii mei și în schimb mi-a dat o umilință dulce în suflet și atâta știință mi-a dat acea umilință că știam toate tainele vieții în acele momente... A doua oară când am văzut-o tot așa, plânsesem toată ziua ocărându-mă și tot pe stradă a venit, însă în niciun caz ea nu este "râvnită" de cel căruia i se arată! Dimpotrivă! Mă retrăgeam și voiam să mă ascund, asta am și făcut de altfel și acum știu ce cumplit este să stai nepocăit și neplâns înaintea Sa! Este o nebunie duhovnicească ce trăim noi! Să ne credem mântuiți! Doamne, iartă-ne! Mare e mila Sa față de cei ce se pocăiesc așa... Nu se poate descrie și Dumnezeu atunci vă dă Harul Său fără măsură! Ca un Boier Mare ce este! Dar mândria noastră nu-i dă ocazia să-și verse darurile asupra noastră... Cine vrea să-L vadă pe Hristos să caute un cerșetor, pe cel mai lepădat dintre câți se poate găsi, și să-l mângâie să stea cu el puțin, să-i spună o vorbă bună, de mângâiere, și să-l mângâie cu dragoste și să-i spună cum mi-a spus maica Siluana mie spurcatului când m-a văzut prima oară... că nu s-a scârbit știind ce sodomii am făcut împotriva firii și m-a pupat, și m-a mângâiat, și din "MINUNATULE și BINECUVÂNTATULE!" nu m-a scos... faceți așa cu un suflet cătrănit și amărât și veți vedea slava lui Dumnezeu negreșit! Eu îmi pun sufletul chezaș pentru asta!
Rugați-vă pentru mine și Doamne ajută!
Cristian
Dragul meu Cristian,
Îți ascult plânsul și rugăciunea, îți aud strigătul și mă cutremur de adâncimea durerii tale dar și de risipirea ei, cumva.
Cum crezi tu, Copil drag, că omul pe care îl plângi, că cel de lângă care te-ai desprins prin pocăință, se poate gândi la „ziua aceea” când tot ce-și mai poate dori acum este să-și aline chinul zilei de astăzi?
Mulți dintre cei cărora le vorbești sunt deja în iad. Sunt deja chinuiți și răniți de vrăjmașul cel viclean și crud fie prin plăceri mincinoase, fie prin durerile „sevrajului” care le urmează... Ei sunt deja conștienți de robia în care s-au afundat. Ei au nevoie acum să audă „Vestea Cea Bună”, să audă glasul Multmilostivului nostru Dumnezeu: „Veniți la Mine toți cei osteniți...” și să-și adune puterile pentru a îndrăzni să „încerce și asta”. Și să înceapă cu un simplu murmur „Doamne, iartă-mă că am trăit fără Tine! Ajută-mă să vin la Tine!”
Ajută-i, Cristian, mărturisind binele pe care ți l-a făcut ție Domnul, să dorească bucuria și mântuirea.
Tu știi cât de milostiv este Domnul și cu câtă răbdare ne așteaptă să ne întoarcem la El înainte de „ziua aceea”!
Apoi, pune și gândul acesta: „dacă o femeie oarecare, o bătrână acolo, ca maica Siluana, nu se scârbește de omul care caută dragoste și iertare, cum va fi fiind Dumnezeu?” Și așa, cel ce citește poate la ceas de cumpănă va primi gândul: „Oare, ce mă ține departe de asemenea Iubire, merită cu adevărat jertfa vieții mele întregi?” „Am eu dreptul față de sufletul meu să fiu mort înainte de moarte pentru atât de puținul pe care mi-l oferă păcatul?”
Și să fim aproape pentru a-l învăța, de va voi, ce are de făcut dacă se întoarce spre Casă...
Iar de cei ce caută cele înalte se va milostivi Domnul și-i va smeri la vremea potrivită că Multmilostiv este și pe toate El le face pentru noi, pentru mântuirea noastră.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana