- prezentare carte-
„Nectar al dreptății, și fruct de viață sfântă, căii dumnezeiești ai urmat și norului duhovnicesc; iar pe noi, cei aflați la vreme de strâmtoare, neîncetat ne-ai izbăvit.(…)(Icosul al 7-lea)
Tipărită cu binecuvântarea Preasfițitului părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei și Telormanului și apărută în „Colecția Părinți duhovnicești contemporani” la Editura BUNAVESTIRE, 2001, sub semnătura diac. dr. Nicușor Morlova, volumul Sfântul Nectarie Taumaturgul” ne face cunoscută copilăria, adolescența, viața și încercările, deloc ușoare, prin care a fost nevoit să treacă, un tânăr, care, alegând cele spirituale în locul celor lumești, este supus, cu bună știință de Dumnezeu, la diferite încercări, să i se verifice tăria în credință, smerenia, dragostea de aproapele și umilințele la care poate fi supus de cei cărora le-a întins cu iubire brațele…
Părinte duhovnicesc contemporan, Sfântul Nectarie Taumaturgul este considerat a fi unul dintre cei mai iubiți sfinți din Grecia de astăzi, minunile săvârșite încă din timpul vieții sale fiind aduse la cunoșt ință de cei care, bolnavi fiind, au fost vindecați atât sufletește cât și trupește. Biserica Ortodoxă în general, cu greu se pronunță sfințeniei unei persoane, ecleziale sau laice, cercetările făcute discret și cu multă meticulozitate lăsând în cele din urmă să accepte că „umanitatea” a fost tămăduită și înnoită” prin mijlocirea moaștelor acestui om al lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul ni-l descrie ca fiind „un suflet nobil, cu o inimă plină de compasiun e(…) care stăpânește inima Sfinților și îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni(…) la o făptură.” Născut la 1 octombrie 1846 într-un orășel din Nordul Greciei (Silivria), într-o familie de oameni săraci, simpli dar credincioși, păstrează cu adâncă pioșenie singura avere moștenită, credința Ortodoxă străbună, cu aceasta rezistând grelelor încercări din timpul invaziei otomane. Primind, la naștere, numele de botez Anastasie, de mic se remarcă a fi un copil inteligent, cu dorință acerbă de studiu, cu preponderență cunoașterea tainelor limbilor vechi grecești, a celor de cult și bisericești. Studiază Viețile Sfinților, este atras de slujbele Sfintei Liturghii, uimindu-i pe cei din jur cu puterea de a reține pasaje întregi din predici și învățăturile biblice.
Marcat de o puternică viață religioasă, aflându-se în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Preasfânta harului Celui Mare” de la catedrala mitropolitană, cu prilejul praznicului Nașterii Maicii Domnului, îi rămâne întipărit în memorie întreaga procesiune și atmosfera de jertfă și smerenie a poporului venit să primească binefacerile Preasfintei Maici, în el crescând dorința puternică de a-și continua studiile. Chiar dacă situația economică nu-i permite, hotărăște să părăsească căminul familial și lucrează prin diferite locuri din Constantinopol, singurul venit fiind doar asigurarea „porției zilnice de mâncare”. Nu-și pierde speranța că-și va continua studiile și, într-o zi, scrie o scrisoare către „Mântuitorul Hristos din Ceruri”, prin care „în puritatea sufletului său” cere Părintelui Luminilor o „pereche de pantofi și câteva hăinuțe”; mergând la un negustor de peste drum și rugându-l să-i împrumute un timbru, acesta-i propune să lase scrisoare pentru a o trimite el împreună cu alte scrisori ale sale. Mai târziu, deschizând plicul văzând cui îi era adresată scrisoarea, profund impresionat de cele scrise, alcătuiește altă scrisoare, drept răspuns către expeditor, prin care îi înmânează și o anume sumă de bani. Această minune face din micuțul Anastasie un rugător și un mulțumitor de nedescris către Tatăl Ceresc, cumpărându-și nu numai perechea de pantofi de care avea nevoie ci și multe cărți cuprinzând viețile Sfinților Părinți în care descoperă texte mișcătoare, de suflet și filozofice chiar. Copie pe mici bucăți de hârtie fragmente pilduitoare pe care le strecoară în pachetele cumpărătorilor. Aceștia, nu numai că le citeau cu plăcere dar admirau inteligența tânărului, texte care mai târziu vor fi incluse în două volume pe care Sfântul avea să le publice spre „folosul sufletesc al păstoriților săi”. Participând, neobosit, la toate sfintele slujbe și ajutând îndeaproape slujitorii sfintelor altare, se remarcă a fi plin de calități, motiv pentru care este încadrat ca dascăl și pedagog la clasele mici de la școala Mitocului Sfântului Mormânt. Un autodidact, așadar, la vârsta de 20 de ani, este considerat un dascăl blând, înțelept, plin de virtuți. Nu-și uită familia și, lunar, trimite părinților și fraților săi bani din venitu-i modest iar sărbătorile mari le petrece în mijlocul familiei. Dorința sa de a fi cât mai aproape de cele sfinte, duhovnicești îl determină să părăsească Constantinopolul retrăgându-se pe insula Hios, în satul Liti. Aici, ca învățător, studiază paralel teologia, nu de puține ori fiind rugat să predice în bisericile din împrejurimi, cuvântul său atrăgând pe toți locuitorii insulei. Aceasta nu-i schimbă modul de viață simplă, curată, în permanentă rugăciune și comuniune spirituală cu duhovnicul său. Plăcându-i să cânte la strana Mănăstirii Nea Moni (Mănăstirea Nouă), devine fiul duhovnicesc al cuviosului Pahomie, personalitate cunoscută de locuitori în acea vreme, perioadă când Balcanii erau sub jugul asupritorilor otomani. Acesta (cuviosul Pahomie), ca un luminător al neamului îi încurajează pe cei din jurul său, asigurându-i că voia lui Dumnezeu era ca „soarele dreptății să răsară iarăși pe pământul iubit al țării lor”.
Între timp, Anastasie își aduce familia pe insula Hios, își trimite fratele mai mare la studii, pentru a deveni învățător și el hotărăște să se retragă spre viața monahală (27 ani), fiind acceptat, ca frate, în cinul monahal al mănăstirii Nea Moni. Frate sau „cel ce este încercat” în traducere grecească, în perioada celor trei ani cât stă la mănăstire, se dovedește a fi capabil să reziste ispitelor de tot felul, așadar, demn de a fi tuns (schima mică) în monahism. Urmând cu strictețe Sfintele Canoane, cunoscându-se bine pe sine și foarte înaintat duhovnicește, respectă calea încercărilor, distingându-se prin viața sa ascetică, post, rugăciune, smerenie și ascultare ca și pe lucrarea tuturor celorlalte virtuți. De aceea, pe 7 noiembrie 1876, este călugărit, primind numele de LAZĂR, iar mai târziu (15 ianuarie 1877) este hirotonit diacon de către Mitropolitul de Hios, Grigorie, când primește numele de NECTARIE.
Cunoștințele sale de carte și spiritul său deschis față de orice monah care-i cerea sprijinul, face să fie numit secretar al mănăstirii. Nu încetează a-și continua studiile teologice și-i face cunoscut starețului mănăstirii această pornire. Pronia Divină îl ajută: unul dintre oamenii înstăriți ai locului vine să-l cunoască pe tânărul diacon Nectarie, „despre care auzise numai lucruri bune”. Auzind de dorința sa de a-și adânci tainele teologiei, îi acordă sprijin material și, cu binecuvântarea părintelui stareț și a mitropolitului locului, Nectarie pleacă la Atena. După trei ani se întoarce la mănăstire. Continuă apoi studiile universitare iar după alți patru ani, licențiat fiind în teologie, (1886) se întoarce în Alexandria unde primește postul de predicator principal, „spre zidirea duhovnicească a locuitorilor greci ai capitalei”. Publica o carte intitulată „Cinci cuvântări bisericești despre Postul Mare”, în urma căreia este înaintat la treapta de arhimandrit și trimis la Cairo, pe postul de Consilier Patriarhal. Vestea priceperii sale în alina bolile sufletești, prin sfaturile date la Taina Sfintei Spovedanii face ca mulțime de credincioși, cu smerenie și frângere de inimă să-l caute, Sfântul Nectarie aflându-se ca „păstorul cel bun, care își punea sufletul pentru oile sale”, apreciat și recomandat de mulți și răsplătit pe măsură: este numit Mitropolit onorific de Pentapolis, păstrându-și totodată funcția de responsabil cu problemele Patriarhiei pentru orașul Cairo. Își continuă activitatea pastorală, în puritatea sufletului său, nedorind aceste înalte funcții, pentru că răspunzând celorlalte îndatoriri, cu greu mai făcea față cerințelor personale ale enoriașilor. Iar misiunea sa de suflet era dăruirea preoțească, misiune văzută, din păcate, cu invidie de confrații săi care au și început a-l mușca cu „veninul de șarpe” al uneltirilor și defăimărilor. Aflându-se creduli la tot pasul și influențat fiind că vrea să ajungă patriarh n locul Patriarhului Sofronie, mitropolitul Nectarie este depus din toate funcțiile. I se permite doar să slujească la altarul Sfântului Nicolae. Această „măsură de pedepsire” nu-i mulțumește pe adversarii săi care-i sugerează Patriarhului îndepărtarea definitivă din Alexandria. Așa primește părintele Nectarie poruncă „printr-o scrisoare” să părăsească definitiv Egiptul, „dându-i-se în schimb cartea canonică de ieșire din Patriarhie, cu motivația că nu poate suporta clima prea caldă a continentului african”.
Zadarnice au fost încercările credincioșilor de a opri plecarea părintelui Nectarie. Predicile minunate pe care le-au ascultat au rămas singurul balsam pentru tămăduirea sufletelor lor iar inimile lor deschise, simple, singura bucurie a sufletului părintelui.
Se vede însă că planurile lui Dumnezeu nu corespund totdeauna cu cele veninoase ale confraților părintelui. De aceea la începutul lunii august 1890, Sfântul Nectarie este chemat iarăși la Atena. Nu este scutit de defăimare și intrigi murdare și, la numai șapte luni, este din nou marginalizat. Situația economică foarte grea de la parohia unde fusese numit slujitor, face să ceară o vreme ajutorul fratelui său din Hios. Mai târziu, printr-o cunoștință veche, este angajat ca preot predicator la Mitropolia din Evia. N-au încetat zvonurile defăimătoare însă: enoriașii,sfătuiți să iasă din biserică atunci când părintele își va începe predica, Sfântul Nectarie nu-și pierde cumpătul și-și ține cuvântul în prezența a câtorva persoane. Aceasta câteva duminici la rând. Aflându-se astfel prin ce martiriu sufletesc trece părintele, credincioșii, „spre a-și îndrepta greșeala în care ei înșiși căzuseră”, în următoare duminică s-au prezentat cu toții la biserică, iar la sfârșitul predicii „au izbucnit cu toții într-un ropot de aplauze”.Vocea lăuntrică a Mântuitorului Iisus Hristos le vorbea prin vocea sfântului Nectarie:” În lume multe necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!” (Ioan16,3) Așa a „ieșit din nou semănătorul să semene sămânța sa!”Așa, a continuat părintele Nectarie să predice „mai bine ca niciodată” spre folosul credincioșilor și invidia confraților al căror nivel de pregătire era foarte scăzut.
Numit director la Seminarul din Rizareion și impresionând cu pedagogia sa, elevii seminariști sunt înmărmuriți și bucuroși totodată să-l asculte, exemplu personal al directorului uimind și luat pildă de urmat de ceilalți. Când angajatul să curețe holurile școlii se îmbolnăvește, „el însuși, timp de trei zile, curăță coridoarele (…)înainte de deșteptarea elevilor”. Fragmentele expresive din scrierile părintelui Nectarie, reprezintă o moștenire spirituală menită să hrănească sufletele însetate de adevăr și pornite pe calea ce urcă spre mântuire :”Chipul celui ce crede în Dumnezeu”, „Chipul necredinciosului”, „Despre răbdare”, „Despre rugăciune”, „Despre cumpătare”, (…), despre care Sfântul Nectarie menționează: „Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abținere nu de la cele interzise, ci de la cele permise, făcându-se deci în scopul îndreptării. Abținerea de la cele interzise nu este cumpătare, ci este respect față de lege. Este deci o mare virtute să te bucuri cu cumpătare de cele îngăduite, în scopul de a te îndrepta. Cumpătarea este o responsabilitate față de toate și este plăcută lui Dumnezeu”.
Desigur, sunt interminabile minunile acestui SFÂNT al zilelor noastre, minuni care, încă din timpul vieții, deși adevărate, au trecut neobservate de profani, invidiate de cei neputincioși, cei ce nu au fost în stare să dobândească virtuțile acestui martir și, la vârsta de 74 de ani se desparte de cele pământești, chinuit de o veche suferință trupească, nu înainte însă de a merge să se închine la icoana Maicii Domnului Hrisoleontisas, de la mănăstirea Sfânta Treime. În seara zilei de 8 noiembrie 1920, așadar, trecând la cele veșnice, plâns și îndurerând mii de suflete întoarse pe drumul cel drept, al mântuirii.
Despre minunile săvârșite de Sfântul Nectarie după adormirea sa întru Domnul și faptul că sfintele sale moaște au fost descoperite întregi, așa cum fusese înmormântat și despre mulțimea de oameni care au venit continuu să se închine la sfintele sale moaște, despre suferinzii care s-au întors acasă lecuiți sufletește sau trupește, despre parfumul bine mirositor a sfântului său trup și cinstite oase ca și bucuria înfricoșătoare ce i-a cuprins pe cei ce-au sărutat cu cuviincioșie icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nectarie, despre slava pe care a primit-o Sfântul, încă din timpul vieții” de la Dumnezeu și cununa cu care a fost primit acolo, sus, în ceruri…,despre toate acestea, este greu, mie, muritorului de rând să aștern pe hârtie și să nu mă cutremur…Las, de aceea, ca bunul Dumnezeu să înțelepțească tot cititorul, el însuși să pătrundă cu teamă, smerenie și bună cuviință paginile cărții a cărei prezentare am făcut-o eu însămi cu neputință și smerenie, să descopere fiecare taine scăpate ochiului și trăirii personale, oricine putând astfel să dobândească virtuți potrivit înțelegerii fiecăruia și idealurilor spre care tinde să urce…
