Sărut mâna, Maică!

Ceva s-a schimbat radical în viața mea, deși nu s-a întâmplat nimic concret în viața de zi cu zi care ar fi putut să mă „zguduie”. Răspunsul: Iubirea lui Dumnezeu zguduie și cutremură mai mult decât orice necaz sau durere!
Cred că încep să învăţ „meșteșugul” ăsta de a renunța la mine însămi și la ce pot face eu (de fapt, la ce NU pot face) și de a-L chema pe Domnul să plinească cele ce la mine nu sunt cu putință, chiar dacă pentru asta trebuie să trec prin multe crize...
Dar Maică… mi se pare uneori „prea de tot”, știți cum se zice... cum poate să mă iubească Hristos ATÂT DE MULT?! Şi pe deasupra, simt că încep să mă vindec... adică, nu e vorba numai de faptul că mă abțin de la a mai cădea în păcate și dependenţe, dar simt că... nu mai am nevoie de ele! Nu mai am ce emoții să reprim fiindcă i Le încredințez Lui în rugăciune, sau chiar și numai prin suspine adânci, sau printr-o îngenunchere înaintea Lui și predare desăvârşită în mâinile Sale. Uneori când sunt în oraș trec pe la vreo biserică, mă închin și simt că nu reușesc să mă rog, dar am un dor nespus de a sta înaintea Lui, de a-I cere binecuvântarea și de a mă odihni în brațele Sale. Mi se mai întâmplă încă să mănânc pentru a scăpa de emoțiile prea puternice, dar foarte rar. Am nădejde că mă voi vindeca!

Foarte aspru mă mustră Dumnezeu de fiecare dată când mă mândresc (mă lasă pur și simplu să cad adânc, să mă târăsc și să urlu de durere) și atâta Har și putere îmi dă când mă las „șlefuită|” și când Îi dau voie să lucreze în mine, să mă ajute, să mă ridice, să mă vindece. Şi mai ales, vrea să mă desprindă cu inima de oameni, să mă scape de atașamentul meu exagerat. Am tendința de a mă lega de oameni, nu știu dacă neapărat în mod pătimaş, dar pur și simplu iubesc, mă implic sufletește în relațiile cu prietenii sau cu cei apropiați, însă uit de multe ori că Lui trebuie să-I cer ajutor în primul rând și că dacă El nu ar pune în inima și gura oamenilor cuvintele potrivite, nimeni nu m-ar putea mângâia!
***
Tot încerc să-mi stăpânesc uimirea, dar nu pot, și nici nu cred că e posibil când e vorba de Dumnezeul nostru. Simt cum m-a vindecat și mă vindecă, trăiesc de câteva săptămâni încoace sentimentul unei descătuşări continue, lanțuri cad de pe mine unul câte unul, se sfărâmă și se fac praf și pulbere, în timp ce eu mă simt tot mai ușoară. Nu credeam vreodată că voi putea fi la fel, că toate cele ce au fost în mine cândva vor mai fi din nou și încă mai puternice și mai strălucitoare! Mă gândesc mereu câtă diferență este între a fi stăpânit de o patimă / dependenţă și a nu o împlini, dar a fi chinuit și „hăituit” mereu... și sentimentul vindecării lăuntrice, profunde, adânci, mângâietoare.

În plus, nu știu ce se întâmplă în sufletul meu, dar încep să iert. Încep să nu mai fie așa dureroase amintirile... zilele trecute m-am trezit zicând: „Doamne, binecuvântează-i pe toți cei ce mă urăsc și pe toți cei ce mi-au făcut rău! Doamne, binecuvântează-i pe părinţii mei, că ei m-au adus în brațele Tale! Doamne, miluiește-i, ajută-i și întăreşte-i pe toți!”. A fost ceva minunat și voi încerca să păstrez cât mai mult starea asta...

Îmi pare că am fost într-un cuptor încins și Domnul m-a lăsat acolo până când fierul din mine s-a înmuiat și s-a înroşit, pentru ca apoi să mă scoată de acolo și să încrusteze în mine „pecetea” Sa... E ceva ce simt adânc, adânc în mine... o reînviere, o reînnoire minunată, o nădejde, o putere nebănuită și, mai ales, NESPERATĂ! Acum trebuie sa-I răspund și eu cu toată inimă, fără șovăire și cu multă hotărâre.
Am trăit nenumărate minuni în ultima vreme și probabil vor mai urma... Acum știu că Viața și Bucuria noastră sunt în slujirea către Domnul și în dăruirea către El!
E minunat să trăieşti cu Hristos!

Continui lupta și să facă Domnul ceea ce știe că-mi este mai de folos!
Post cu folos și multe binecuvântări!
Tis