Am citit mesajul lui BH de pe site și... vreau să o îmbrățișez.
M-am regăsit în câteva lucruri esențiale din mesaj.
Zice că uneori îi vine să o lovească pe mama ei, că vrea ca mama ei să se simtă vinovată.
Îmi permit să îi vorbesc la pertu. :)
Eu am visat recent că mă băteam cu mama (recent înseamnă anul ăsta de când, printr-o experiență de-a dreptul dureroasă și sfâșietoare, am fost propulsată în necesitatea de a lucra la mine; vorba Maicii: am suferit o operație, dar aș zice eu pe viu, și apoi... cu durerea de carne tăiată, trebuia să respir și la fiecare respirație durea rana, tăietura, dar... aveam nevoie să respir), adică anul ăsta, și... nu era nimic anormal că mă bătea mama, însă anormal mi s-a părut că eu dădeam cu pumnii fără nici cea mică reținere că este mama!
Și eu am căutat și încă mai caut să se simtă vinovată. Și parcă sunt ca un călău, să lovesc, ca să vadă că m-a durut!
Simt ura ca o sămânță, dar care mă guvernează și o simt ca o voce: păi să vadă, că m-a durut, că am suferit!
Ura mea însă nu mă lasă nici să văd chinul ei, că nici ea nu a avut o copilărie fericită! Încă îmi văd chinul meu mare.
Îndelung îmi zic și eu: trebuie să ierți! Nu există nicio altă cale!
Acum poate un gram din ura mea și-a mai dat drumul, poate un gram.
Și eu îi trimit Părintelui lucruri de la Pașii de codependență. :)
I-am zis Părintelui că s-a schimbat mama de când problemele au apărut la mine și nu prea era rezolvare, nu mă puteam controla de nicio formă.
A zis: ce bine!
Ai mai zis că te simțeai ca la orfelinat. Un alt lucru în care mă regăsesc, pentru că am stat.
Legat de relația cu Dumnezeu, pe lângă faptul că am și eu teama asta că va veni momentul când va trebui să dau marele test al credinței, mi-am dat seama că am proiectat relația cu ai mei pe Dumnezeu: mi-e frică de El (frică de abandon, frică de neiubire), nu cred în iubire necondiționată, sunt furioasă pe El... și mi-e teamă că mă va pedepsi, și îmi va da una să mă satur pentru mizeriile mele.
Și am mai observat că nu L-am putut vedea un apropiat, ci teama de El.
O prietenă s-a exprimat: Tată, nu pot, vino și ajută-mă Tu!
Nu, nu am perceput niciodată relația cu Dumnezeu așa...
Cel mai viu din mine e că am întrezărit blândețea Maicii Domnului și... „îți vând ca pont” să te apropii de ea.
Mi s-a zis că Maica Domnului a avut grijă de mine cât am stat la orfelinat! A venit ca pansament direct pe rana mea când mi s-a zis asta!
De atunci mă tot „hrănesc” cu asta, că uite avea grijă de mine atunci, era cu mine.
Însă mă întristează nimicnicia mea pentru că îmi dau seama că tot eu sunt neputincioasă și nu mă pot bucura de Ea.
Adică parcă neputința mea... nu mă lasă să mă pot apropia de Ea, să devină și mai intimă relația cu Ea.
Am căutat pe Mama în diverse femei până acum, și încă mai caut, dar mai am momente când îmi dau seama că Maica Domnului ar fi leacul meu, să mă vindece de dependențe, și de dorul de Mama.
Însă fac și eu Pașii, încă mă plâng de ura-mi, de răzbunarea din mine, și ultima dată (de ceva luni am alt duhovnic) i-am zis că mi-a ieșit ura pe toți porii mei.
Știu că e ura copilului din mine, că o voce îmi zice că e om, că e supus greșelii și în fond, trebuie respectată, cu greșelile și rănile pe care mi le-a făcut.
Și nu în ultimul rând, cred și eu în iertare, în efectele ei, eliberarea de sub jugurile „blestemului” adus de ură.
Însă până la a ierta, mă lovesc de mine, de neputință și răzvrătire și îndreptățire.

Și ca un cuvânt de final, te admir pentru sinceritate, lupta ta și te îmbrățișez! :)
Am ce învăța din lupta ta!
M-am regăsit în cuvintele tale, și am simțit nevoia să transmit asta.

La final, ca un P.S., vreau să povestesc o întâmplare simpatică: mă întâlnisem cu două fete la un moment dat, după slujba de duminică, și după ce am mâncat, una din fete a vrut totuși să ne facă poftă și de citit. Avea cartea Citadela de Exupery. A zis să citească puțin din carte pentru fiecare.
La final a citit pentru mine. A stăruit o clipă înainte să deschidă aleator cartea, unde pica...
Am studiat momentul cum făcea lucrul ăsta, și fulgerător mi-am zis: oare o zice o rugă înainte să deschidă?
Și citește ceva de genul: nu vă temeți de ura din voi... (am ținut minte ideea, nu cuvânt cu cuvânt)
În perioada aia începusem să devin conștientă că urăsc mult, să devin conștientă de sentimentul ăsta, că îl am în mine foarte bine înrădăcinat.
Cu puțin timp înainte să ne despărțim o întreb: te-ai rugat înainte să deschizi cartea?
Mi-a răspuns cu un ton foarte serios și grav: da, m-am rugat!
Ce e simpatic, e că de atunci îmi aduc aminte de evenimentul ăsta, pentru că poate a avut rolul de a mă face să mă gândesc mai mult la doza de ură din mine și la forța pe care o are, și să îmi dea curaj să accept că asta simt, cu asta s-a cam hrănit sufletul meu din copilărie.
Nu știu, mi s-a părut un eveniment interesant, mă regăsisem pe moment, dar cumva m-a ajutat să accept doza de ură care avea să se arate în perioada care a urmat.
Și mi-a făcut și poftă de citit! :)