Revin pe ultimele trăiri legate de vinovăție și neputință, motivate de un tipar de comportament defensiv. Încerc să conștientizez durerea și s-o retrăiesc. Să o asum. Încerc să mă detașez într-o măsură de disperarea care însoțea întotdeauna comunicarea cu părinții mei. În același timp să rămân în tensiunea de atunci și să o accept. Sunt în fața lor, îndurerat, anulat, neputincios încercând să strig din toate puterile că eu cred altfel, că eu simt altfel, că am nevoie să mă înțeleagă și să mă iubească așa cum sunt, că am nevoie de iubirea lor, de aprecierea lor, de mângâierea lor, la fel cum mai târziu am nevoie de întărirea și încrederea lor, de susținerea și mândria lor. Și nu pot spune nimic. Încerc să retrăiesc clipa în care tăceam și să înțeleg crisparea dobândită și formele în care m-am repliat. Simt că mă nasc din nou. Oare orice naștere doare la fel? Dar încă nu simt viața în plămâni, în vine, în inimă, în minte, ci doar durerea locului strâmt. Dă-mi Doamne să fie spre viață! Încerc să reorientez și mânia și furia și disperarea către Domnul. Că doar asta am să-i aduc jertfă, o inimă frântă de păcat, nu de pocăință, o minte goală din neputință și nu din lepădare de sine, o voință anulată de lașitate și nu cea jertfită pe Voia Ta!Facă-se Doamne, voia Ta! Caut binele din durerea simțită atunci cât și binele și folosul din durerile și neputințele de acum. Tu știi care-i folosul, doar nu mă lepăda!
Crisparea mea devine evidentă și urmările ei atât în felul - schema pe care mi-am format-o ca apărare dar și în schema de a reacționa în afară. Cu copiii, mai ales, mă port deseori după tiparul învățat și predau mai departe crisparea și regulile goale care nu folosesc, ci păgubesc lipsite de sevă, reguli moarte.
Încerc să înțeleg dacă nu cumva mi-am refuzat mereu tocmai accesul simplu și viu la compasiune, la afecțiune, la dor și dragoste, mă refer la izvorul lor. Caut cu înfrigurare cum să activez iar în pocăință apropierea aceea cu căldură unde nu încape judecata.
Încerc să strig:
Doamne, dă-mi iar viața care să umple golul din moartea mea! Vino în fiecare clipă în fiecare răsuflare, în fiecare gând, în fiecare mișcare a inimii, a minții mele! Ridică-mă din felul meu stricat, înapoiat, în care mă răzvrătesc adânc, în care răspund cu mânie, cu furie, cu împotrivire la binele Tău ascuns în fiecare ceas. Ajută-mă să nu fiu și eu pricina durerii altora, ajută-mă să mă întorc din plângerea rănilor mele în lupta de vindecare. Să mă hotărăsc odată să nu-mi mai plâng de milă, să nu mă mai autoexclud din viață, să nu mai fug de dragostea Ta cea cu multe fețe, ajută-mă să Te găsesc în fiecare chip întâlnit, în chipul soției, al copiilor, al străinilor, al vrăjmașilor, să Te gust cu puținul măcar în fiecare vreme a vieții nu pentru că aș merita, ci pentru porunca Ta, pentru chemarea Ta de care nu mă știu vrednic, dar pentru care sunt dator cu răspuns. Fă-te Tu Doamne răbdare în vinele mele cele cu sânge înverșunat și desfrânat, fă-Te Tu, Doamne, răbdare în mintea mea cea înnourată. Fii Tu, Doamne puterea și bărbăția curajului de a fi cine vrei Tu și nu cine vreau eu. Ajută-mă să înving singurul și adevăratul meu dușman, pe mine. Vino, Doamne, Vino, Doamne, Vino, Doamne Vino, Doamne, Vino Doamne, Fă-Te sânge în sângele meu, sânge de viață în sângele meu mort. Fă-Te Doamne cruce și înviere în neștiința mea, în dezorientarea mea, în panica de a nu înțelege cine sunt și unde voi merge.
Din gură și cuget zic „vino, Doamne” dar când vii cu îndreptările Tale cele neînțelese de mine Te evit, Te invit politicos să pleci, Te ignor doar, doar n-o să mai aud glasul cel limpede al conștiinței cea de la Tine.
Mă războiesc cu mine și nu știu cum. Mă învăț mai bine, dar de nu vei lumina Tu adâncul neștiinței mele cu lumina Ta cea pururea fiitoare nimic nu voi ști, nimic nu voi putea.
Mulțumesc Doamne pentru toate cele ce vin peste noi, ajută-mă să le și văd în bunătatea Ta, nu în egoismul meu!
Am simțit că durerile ne vin de la ceilalți uneori, unele din răni adânci din copilărie, dar rămân în noi din egoismul nostru. Se lipesc bine de mine pentru că le iubesc. Mă simt bine cu rana mea pentru că mă justifică, îmi trâmbițează durerea, îmi vestește suferința pe care o iubesc. Pe care nu vreau s-o lepăd. Și asta nu din masochism, ci pentru că trăiesc pentru mine, nu pentru Tine. Mă rog și slujesc cum pot de cârpit dar în inima mea mă slujesc pe mine. Și atunci, eu, cel din mijlocul inimii mele, sufăr căci văd că nu am viață în mine și pare greu s-o cer de la Tine, că asta ar presupune să ies din carapace și îmi pare greu. Iubesc întunericul, că e mai comod. Nu vreau, dar asta fac. Stau lipit de mine, nu de Tine. Și le văd pe toate ca pe niște răni ca pe niște lovituri nemeritate. Nu văd durerea și răbdarea Ta, nu simt compătimirea Ta, mila și mângâierea Ta, pentru că mă văd doar pe mine.
Iartă-mă Doamne!
Încerc să-mi înfrâng mânia și iuțimea și pofta când le văd răsărind pe neștiute în cele mai fine feluri în fiecare zi. De la durerea de dimineață, la greutatea de a mă aduna în mine, apoi la greutatea de a răspunde nevoilor celor mici, apoi greutatea de a vedea că nu sunt cum aș vrea. Cum trebuie, cum e bine să fiu. Mă întind mai mult decât mi-e plapuma minții și inimii mele dorind ceva mai înalt ca și cum mi s-ar cuveni, ca și cum aș fi luptat puțin măcar. Încerc să văd cum să Te găsesc în durerea de a fi nimic. În durerea de a fi laș și viclean.
Mai ține-mă puțin să le mai văd, să le mai plâng puțin. Că altceva nu știu. Plângeam și mic, plâng și mare. Și acum plâng prost ca în copilărie din neputință, din iubire de sine. În loc să arunc la Tine toată durerea și să mă liniștesc. Ajută-mă să plâng plâns curat, plâns dătător de pocăință, plâns de prefacere și nu plâns de iad de autocompătimire. Da, să plâng cu lacrimile Tale. Plângi Tu în mine Doamne! Plângi, Doamne, că bine ne mai e!
Și voi căuta și eu să mă ridic din neisprăvirea mea. Din plângerea slăbiciunii mele ca să fiu mărturie a marii și nemărginitei Tale purtări de grijă. Nu mă trece cu vederea, nu mă lepăda, că nu știu alt ajutor. Mă rog și eu netotul cu Sfântul Nicolae Velimirovici, binecuvântează pe cei ce m-au aruncat în brațele Tale care m-au gonit exact unde îmi e mai bine. Nu știam singur să plâng și m-au ajutat ei să plâng, nu știam să Te caut dar m-au gonit ei spre Tine, nu voiam să-mi ies din comoditatea vanității proprii dar m-au zmucit ei cu zmucitura cea de Tine bine rânduită. Cum să-Ți mulțumesc Doamne, pentru marea Ta purtare de grijă? Mă rog doar arătându-mă vrednic de ea. Arată-mă lucrător, chiar prost al viei Tale celei binecuvântate.
Maica asta mi-a zis la un moment dat ca ea știe în ce Biserică îi trimite pe cei necăjiți, și la ce Domn, iar eu am zis, poate nu știe totul… Dar are dreptate. Cu un așa Domn, cu așa Taină, nu contează slăbiciunile oamenilor din jur, chiar clerici de-ar fi.
Iartă-mă, Doamne!
E așa bine la Tine, nu mă lepăda, și amintește-ți și de ceilalți care încă se luptă cu Tine, dintre care eu nu m-am schimbat, și adu-ne pe toți la cunoașterea cea mistuitoare a dragostei Tale, a marii și îndelungii Tale răbdări, la mila și puterea Ta cea dătătoare de viață.
Tu, viața mea, Tu, comoara mea, Tu, bucuria și plânsul meu. Arată-Te nouă celor întunecați ca în lumina Ta să lepădăm zgura cea amară și grea a păcatului, a iubirii de sine, a toată viclenia trufiei noastre!
Ce bine că ești, Doamne!
Miluiește-ne pe toți!
S. T.