Ieri am fost la Liturghie, m-am împărtăşit, şi când am venit acasă, mi s-a făcut dor de tata... Și l-am sunat. Când i-am spus cine sunt, m-a întrebat „Ce vrei?” I-am spus că mi-era dor de el şi voiam să ştiu ce mai face. Am făcut însă o greşeală: m-am precipitat şi i-am spus că vreau să-l văd. A răspuns foarte repede şi categoric: NU! Și a închis! Am avut senzaţia că s-a speriat, efectiv. Cred că l-am speriat. De când a plecat de acasă nu ne-am mai văzut şi nici nu ne-am mai auzit. Iar acum, am făcut o greşeală. Pentru că dacă nu-i pomeneam de asta de la început, am fi avut poate o conversaţie mai lungă... Aş fi avut poate şansa să-i aud vocea mai mult.. Mi-era aşa de dor să-i aud vocea! Cred că dacă aş avea înregistrări cu el, le-aş asculta ca să-i aud vocea... Dar mi-a închis telefonul, iar eu nu mai puteam de ciudă că nu ştiusem să port conversaţia. Prima mea reacţie a fost: ştiam că n-o să vrea să ne vedem. Îmi cunosc tatăl! Apoi m-am gândit să-l sun înapoi şi să-i spun „Tati, de ce te-ai speriat? Nu vroiam să-ţi reproşez nimic, voiam doar..” Dar mi-am dat seama că ori nu va răspunde, ori va răspunde altcineva. Poate să-l sun altă dată din nou. Cu toate astea, nu puteam să rămân aşa, era prea mare pasul pentru mine, să-l sun, ca să fie numai atât.. Îmi tot suna în minte vocea lui, spunându-mi singura propoziţie (2 cuvinte) care îmi era adresată în cunoştinţă de cauză: ce vrei?.. Senzaţiile mele referitoare la dialogul nostru, au fost că la început a răspuns foarte ferm „Da, vă rog!” (aşa e din totdeauna, neschimbat), şi după ce l-am salutat şi i-am spus cine sunt i s-a înmuiat un pic vocea când a întrebat „Ce vrei?”, şi am avut senzaţia că a fost foarte precipitat, un pic speriat chiar când i-am propus să ne vedem şi a zis „Nu!” şi a închis.. ..Aşa că am sunat înapoi! N-am fost surprinsă când am auzit o voce feminină un pic iritată: era soţia lui. Mi-a spus că el nu vrea să vorbească cu mine, dar dacă am ceva să-i transmit, pot să-i transmit prin ea. Asta m-a mirat. Dacă-mi spunea că nu vrea să aibă de-a face cu mine, aş fi înţeles mai degrabă, dar că pot să-i transmit ceva dacă vreau, însă prin ea..?? Şi atunci mi-am dat seama că nu e faptul că nu vrea să aibă vreun contact cu mine, ci altceva. Ori teamă, ori că era prezentă soţia.. nu ştiu. Precizez că între mine şi el a fost din totdeauna, dincolo de ce s-a întâmplat urât între noi, o legătură aparte faţă de restul familiei. Chiar şi în ultimele luni ale şederii lui cu noi, deşi uneori făceam crize de nervi, ştiam că ţin la el şi că i-aş fi luat apărarea dacă cineva l-ar fi „atacat” în vreun fel (mă refer psihologic, sau sentimental, nu fizic). Nu reuşem să-mi explic CUM de îmi doream să-l urăsc şi NU PUTEAM, şi în acelaşi timp simţeam că ne leagă ceva ce nici măcar nu puteam defini, dar cumva eram convinsă că simţea şi el lucrul ăsta, cu toţi aburii ăia drăceşti de auto-îndumnezeire care pluteau în jurul lui.. eram convinsă, iar acum sunt mai mult ca oricând, pentru că mi-am dat seama ce este - sunt convinsă că orice s-ar întâmpla cu el, undeva în adâncul inimii va şti că ÎL IUBESC. 
Ameţitor, copleşitor! Nu am cuvinte. N-am simţit aşa ceva niciodată, aseară credeam că o să înnebunesc.
Mă întorc un pic la convorbirea de la telefon, cu doamna respectivă, care aproape că nu mai contează pe lângă ce s-a întâmplat cu mine. Pe scurt, ideea a fost că el e bine, sănătos, dar că ar fi mai bine să nu-i mai deranjăm, că doar bani vrem de la el, nu? Care altul ar fi motivul pentru care am suna? I-am spus că nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva, că mi-era doar dor de tatăl meu şi vroiam să văd ce mai face … Deși nu-mi doream să port o conversație cu ea, pentru că vedem că nu are sens și nu pentru asta sunasem, și nici nu puteam ști dacă mesajul meu va ajunge la el, i-am spus totuşi că fiind plecată de atâția ani din ţară, nu la bani mi-a fost gândul când am sunat, ci să văd cum o mai duce tatăl meu! Ea s-a fâstâcit un pic, după care iar s-a ambalat zicând că lasă că ştie ea, că ce alt motiv ar fi să sun brusc după atâta vreme, dacă nu pentru bani?? Are şi ea intuiţia ei! I-am urat să fie iubită, ea a spus „Vă rugăm să nu ne mai deranjaţi!”, și a închis..
Prima-prima reacţie a fost senzaţia că mi se refuză ceva... mi-era un dor cumplit de el, încercam să nu mă gândesc la conversaţia cu doamna respectivă pentru că simţeam că nu pot s-o „diger” deocamdată, şi singura mea dorinţă în clipa aceea a fost să apuc să-i spun lui tati că l-am iertat, înainte ca vreunul din noi doi să moară.
Am plâns mult. Eram singură acasă, am plâns în hohote. În sfârşit îl voiam pe tăticul meu, inima mea era deschisă să-l primească, şi... Spuneam în gând:„tati, dacă ai şti ce simt acum pentru tine, nu ţi-ar mai fi teamă, nu m-ai mai refuza..” Voiam să îl am pe tăticul meu, şi nu puteam, mi se refuza.. Mă rugam „Doamne, eu n-am apucat să-i spun nimic, dar pune-i Tu în inimă ce simt pentru el. Binecuvintează-i pe amândoi. Tu ştii de ce se întâmplă aşa..” Toată după-amiaza am rămas cu o stare de apăsare, de tristeţe, de aşteptare.. Simţeam că îmi dă târcoale depresia, şi întotdeauna în starea asta (deşi nu mi se întâmplă des) am senzaţia că mi-e sufletul imobilizat. Mi-ar fi părut rău să se întâmple asta, parcă voia cineva să îmi fure bucuria Împărtăşaniei. Atunci am pus Doxologia. Tare. Să n-aud decât doxologie. Să nu-mi mai aud gândurile. Să tacă. 
Nu ştiu când a trecut ziua. Îmi amintesc doar că la un moment dat am auzit că a venit mama şi am coborât în bucătărie, ea mi-a povestit ceva şi încercam să fiu atentă la ea (dar nu-mi aduc aminte ce), parcă am mâncat ceva, şi m-am întors în cameră. Mi se pare foarte ciudat, pentru că tot ce-mi aduc aminte e că la un moment dat am simţit ceva ca o descătuşare, şi-am zis „Doamne, eu l-am iertat. Iartă-i te rog păcatele, ca să nu se mai chinuie”.. Și mă gândeam: eu de unde ştiu dacă Domnul l-a iertat? Nu pot şti, dar eu - îl pot ierta!" Și am început să spun în gând „Fii iertat, tăticule! Fii iertat, tăticule!” Am spus asta de foarte multe ori, nu ştiu cât a durat, dar aş fi vrut să nu se mai termine, mă simţeam ca atunci când am avut curajul prima dată să-mi fac cruce, mi-aş fi făcut semnul Crucii la nesfârşit... Acest Fii iertat, tăticule simţeam că mi-l aduce pe tati aproape, în inimă chiar, aceasta era modalitatea de a-l... avea! Nu reuşesc să-mi dau seama prea bine, dar cred totuşi că în timpul rugăciunii de la 22 am simţit cum mă inundă senzaţia pe care nu pot să o descriu. Nu înţeleg totuşi de ce ţin minte că ascultam Doxologia, de obicei rugăciunea o fac în linişte. Poate amănuntele astea n-au atâta importanţă. Atâta pot să spun: am ştiut că IUBESC. Mi-aduc iar aminte cum spuneam „Fii iertat...” cu sentimentul că răsună până în eternitate această iertare, parcă auzeam chiar cum răsună, şi mă întrebam oare cum se simte el, pentru că eram convinsă că ajungea până la el.. Parcă niciodată n-am spus nişte cuvinte mai dulci, nici măcar în rugăciune!.. Dulci ca mierea, mă hrăneam cu ele „FII IERTAT, tăticule..” În plus, mi-l aduceau aproape. Starea de iubire n-o pot descrie. Poate nici nu e nevoie. Oricum, nu se compară cu nimic. (pentru mine, cel puţin!). Eram conştientă de ce simţeam, şi în acelaşi timp îmi aduceam aminte cum mă refuzase: nu! , şi-mi venea să râd şi mă întrebam: oare de ce plânsesem? Îmi spuneam: acum ştiu de ce am fugit de dragoste: pentru că doare. Pe măsură ce îmi revenea în minte acel nu, pe atât parcă mai tare simţeam iubirea. Simţeam cum dogoreşte inima în mine. Nimic mai dulce! Am revăzut ca o fulgerare trecutul meu cu el, şi cel mai mare şoc l-am avut când mi-am dat seama că în tot acest timp l-am iubit! Înţelegeţi? Am înţeles ce nu înţelegeam. Ce ciudat - când iubeşti, nu poţi decât.. să iubeşti! Ziceam în gând: tati, dacă ai şti cât te iubesc, dacă ai şti cât de bogat eşti!.. Ciudat, consideram că el era cel bogat, nu eu, nu? Mi-am dat atunci seama că simţeam asta pentru că acel lucru nu-mi aparţinea. Îi aparţinea lui Hristos. Acel lucru era Cineva. Era HRISTOS. Era Hristos, pentru el. Şi am înţeles de ce încercam să iubesc şi nu puteam. Pentru că eu încercam. Ori eu nu pot nimic. Hristos face. Pe tati l-am iubit pentru că acolo undeva era Hristos în mine, de la Botez. 
Am citit asta de multe ori la Sfinţii Părinţi. O spune Hristos: Fără mine nu puteţi face. Nimic. Aseară, a venit să-mi arate.
Astăzi ascultam o conferinţă a părintelui Rafail, şi l-am auzit spunând un lucru, pe care ştiu că l-am mai auzit de multe ori, dar nu l-am priceput: Purtăm CHIPUL SLAVEI lui DUMNEZEU, iar ASEMĂNAREA LUI trebuie să devenim. Şi astfel am înţeles: fiecare dintre noi purtăm CHIPUL lui Dumnezeu. În fiecare şade Hristos. Cel Căruia eu mă închin. Fiecare, aşa cum suntem. - „Chipul Slavei Tale sunt, deşi  port ranele păcatelor”....

Amin. Şi lui Dumnezeu Slavă!
BH