Dragă Maică,
A trecut ceva vreme de când suntem împreună în liturghiile iertării, chiar dacă nu scriu cu regularitate.
Am pus în fața lui Dumnezeu multe suferințe din copilărie, multe dureri actuale și a părut foarte greu. Și chiar a fost greu.
Dar săptămâna trecută am trăit de departe cel mai greu lucru de binecuvântat de până acum.
Lunea trecută l-am operat pe băiețelul meu de 1 an și 11 luni, de hernie inghinală. Era o problemă veche, dar operația din motive medicale am tot amânat-o. E adevărat că ideea de a-l supune unei operații cu anestezie generală mă îngheța, dar nu există alternativă și, cu cât timpul trecea, intervenția devenea mai grea.
Așa că duminica trecută m-am trezit în fața inevitabilului. Copilul era programat a doua zi la operație și nimic nu mai justifica o amânare.
Mi-am făcut timp pentru o liturghie a iertării, luminată de Duhul Sfânt, căci altfel, privind înapoi, nu cred că aș fi putut trece prin ce era de trecut.
Ceea ce am avut de binecuvântat nu a fost o durere a mea, ci ceva mult mai cumplit: durerea pruncului meu. Durerea ce se anunța și care nu a fost cu nimic mai prejos decât așteptările. Cuvintele sunt sărace, așa că nu voi încerca să descriu mai mult. Voi spune doar că a fost o cumplită, dar minunată apropiere de Maica Domnului.
A mai fost momentul când ne-am întors în spital pentru că făcuse febră foarte mare. Sărmanul, abia se văzuse scăpat și se reîntorcea. Trei asistente se chinuiau să-i înfigă o branulă în picioruș, apoi în braț, iar eu îl țineam în timp ce se zbătea și mă ruga să-l iau în brațe. Atunci a fost o liturghie spontană. Nici nu știu cât de exact am reușit să binecuvântez. Știu doar că Îl strigam în gând și Îl binecuvântam pe Hristos.
Noaptea trecută eram agitată și, în ciuda oboselii acumulate, nu reușeam să dorm. Am simțit că îmi vine să plâng și atunci am căzut în genunchi și am închis cercul binecuvântând suferințele prin care trecusem eu, dar mai ales copilul meu. Și nu doar atât, ci, lucru care întotdeauna a fost sâmbure de revoltă în sufletul meu, suferințele cumplite ale atâtor copii, mulți dintre ei în situații mult mai grave, pe care îi întâlnisem în spital. Ei sunt miei înjunghiați ai zilelor noastre trăite atât de departe de Dumnezeu. De am putea măcar să înțelegem asta.... Pe mine una nu cred să fie altceva care să aibă puterea de a mă despietri. Ar fi putut să-mi lase o viață lină alături de pruncul meu, dar din păcate pentru mine, asta nu m-ar fi apropiat de El.
Cu drag pentru dumneavoastră și pentru toate mamele din grădina Centrului, prezente personal sau prin copiii lor,
A