Îmi este greu, este un fel de a fi cu totul și cu totul nou pentru mine și nu credeam că va trebui să învăț chiar asta. Credeam că viața mea se va schimba, că realitatea va deveni altceva, mai aproape de ceea ce e în mintea mea, nu că voi ajunge să-mi dau mintea după ce e realitatea. Sunt un pic mirată de această „descoperire”. Faptul de a nu trebui să schimb nimic la viața mea exterioară, ci de a mă așeza cu totul, trup și suflet în ea, cea care este – of, cât încerca Părintele să-mi zică asta, cât încercam eu însămi cumva, dar mă sabotam, pentru că în felul acesta nu mai pot avea aerul acela „special” de veșnic neînțeleasă, neadaptată, ajunsă greșit în lume etc.
Asta e o stare-sentiment nouă pentru mine. Să nu mai fiu nemulțumită de ceea ce sunt. Să fiu exact așa cum sunt fără resentimente, fără blamare și mai ales fără așteptare. Încă îmi e ciudat să-L cred pe Domnul că voi avea bucurie chiar aici, chiar acum (deși din ce în ce mai puțin). Încă îmi e ciudat să-mi eliberez acțiunile de rezultatele pe care eu le aștept. Încă îmi e ciudat să accept că Domnul „Se gândește” la fericirea mea „adevărată”, că „dacă noi, oamenii, le dăm ce e mai bun copiilor noștri, cu cât mai mult El”.
Am sentimentul că vacanța asta, că toată viața pe care o am de când vă cunosc a fost o continuă ucenicie. Mă bucur să mă văd în fiecare zi la zero, pornind de la capăt, exersând și tot exersând, nu-mi mai e frică de căderi, pentru că știu că Domnul e cu mine și mă ține bine, bine și nu-mi dă drumul, nu-mi mai e frică să mă văd rea, nerecunoscătoare, pentru că știu că El mă iubește și are încredere în mine dacă mă lasă să-mi văd micimea... nu-mi mai e frică de oameni, pentru că știu că și ei Îl caută tot pe Domnul, chiar dacă uneori nu știu nici măcar ei. Nu mă mai tem de ei, pentru că știu că și ei sunt tot ai Lui, și pe ei îi iubește... Viața mea a devenit un continuu antrenament și am sentimentul că mi-am găsit vocația deși absolut nimic nu s-a schimbat în exterior. Am sentimentul că vocația mea e de a fi și de a fi cu Domnul. Cât mi-am mai căutat eu vocația, Doamne! Și cât de chiar viața mea era!
Cr., cu drag mult, mult
Suflet drag
Da, suflet drag, aceasta e vocația ta și a mea și a oricărui om din lume. Dar mai ai de exersat până vei înțelege care e diferența dintre tine cea care se baza pe sine, și tine cea cu și în Domnul. Vei avea surprize mari descoperind că realitatea din afară nu e în afară și că nu e un dat în sine...
Dar nu vreau să-ți iau bucuria descoperirii și nici să te fac să trăiești ce-ți sugerez eu. Ești vie și cu Cel Viu și asta îți ajunge!
Te îmbrățișez cu recunoștință și încredere,
Maica