Dragă Măicuță scumpă...!
E filozofare... doar?
E viața mea însăși, e coarda mea, a inimii mele care joacă și fuge după Hristos. După acest Hristos atât de tainic și vârât acolo în cea mai mică pulsație, în cea mai mică floare și în cel mai mare Univers pe care l-au văzut ochii mei. Paradoxal de dulce!!! E steaua care sclipește sus pe cer și tainic îmi arată o lumină... care mă îndeamnă să cercetez și totuși ce au pățit oamenii de trec nepăsători pe lângă lumina acelei stele?? De ce nu o observă? Azi așa-s de sucite ”membrele” și ”corzile” vibrațiilor sufletești încât omul nu mai știe ce simte,căci e un amestec de deznădejde și cu nepăsare, amestec de durere și dor de Bucurie sfântă... mi s-a făcut dor să fiu ca Hristos și rezult tocmai să fiu invers. Cum ar zice geniul, aș vrea să ating infinitul, dar mă opresc, deoarece nu pot!Dacă taina omului cu Hristos ar fi fost ascunsă în mare, oamenii tot ar fi găsit-o cândva, dacă ar fi fost ascunsă sub mare, și acolo s-ar fi aflat vreodată, dacă s-ar fi ascuns în munții cei mai înalți, și acolo omul ar fi descoperit-o... și dacă ar fi fost ascunsă undeva pe acest pământ, omul tot ar fi găsit-o, dar comoara aceasta e numai într-un singur loc!!! Acel loc în care oamenii nu mai staționează, căci se grăbesc să sape mai adânc în pământ să găsească... taina... să o caute în mare... pe fundul mărilor și al oceanelor, e prea preocupat omul cu cele exterioare, e forfota mereu în căutarea ei în exterior, dar sălașul tuturor tainelor este în inimă, acolo e comoara în care omul pășește cu greu, deoarece staționează! Și ar fi bine să staționeze, dar s-a săturat să mai facă și asta... acum pune ziduri zicând comorii lui Hristos că ea nu e bună de nimic, că e doar iluzie... și Hristos bate în piatra zidită și smerește cosmosul de ură... și furie. Aduce durere... și plecare a unor genunchi, care au uitat că au Ziditor...! Nebunie este pentru mine să zic că nimeni nu va putea sparge colosul de piatră pe care l-am zidit în jurul comorii Sale. Dar precum iarba răsare prin piatră, așa și Hristos iese și cu Lumina Sa biruie întunericul cel mult prea întunecat și atunci se oprește omul zicând: Hopa... iată o Lumină, dar ce durere... și totuși e durerea biruinței lui Hristos asupra întunericului, care pregătește praznicul Bucuriei Învierii cu Hristos! Și cine e capabil oare să mențină această Bucurie? Eu nu sunt, căci încă e piatră... multă. Doar Hristos poate să mă ajute să explorez adâncul comorii Sale, dar vă spun un secret, e infinit... omul se sperie de infinit, și îi piere pofta să-l mai guste... ca și cu mărul acela din Rai, nu cred că îi mai plăcea Evei... când a gustat... moartea ei și a tuturor după ea. A început să biruie frica explorării acestui infinit cu Hristos! Și totuși să îndrăznim: Lumina a biruit întunericul și întunericul nu a cuprins-o... și inima și-a exclamat sieși de Bucurie zicând: Frică sălbatică, care mă faci să pier, fugi de la mine! Cu Hristos, (felinar de nădejde) nu mă pierd, căci El cunoaște cele mai fine ascunzișuri... unde răsare frica...! Hristos e Lumină, prin urmare Biruință și Bucurie nepieritoare, cine zice de Dumnezeu că nu există... să caute comoara și se va speria... de frumusețea ei infinit netrecătoare!
Doamne ajută! Mulțumesc pentru răbdarea cu care ați citit!
Ionuț
Dragul meu Ionuț
Dacă vom neglija comorile de învățătură practică lăsate de Domnul și de cei ce au străbătut Calea înaintea noastră, nu vom birui vrăjmașul a cărei principală armă este chiar împotrivirea inimii noastre de piatră!
Cred că fiecare dintre noi este sensibil, mai sensibil la câte una dintre aceste căi de a rămâne pe Cale și că avem de unde alege.
Eu acum, m-aș opri doar la două dintre ele: Porunca „nu judecați!” și gândul la moarte.
De vom lucra aceste două „metode” cu onestitate și perseverență vom intra cu simplitate și ușurință în Împărăția care este în noi!
Astăzi, știința dovedește aceste adevăruri experimental. De exemplu, neurologii pot acum să scaneze creierul omului și să „vadă” ce se întâmplă în el în timpul diferitelor sale lucrări. Astfel, când omul judecă pe cineva, adică osândește pentru răul pe care îl vede, nu face decât să-și activeze tiparele de gândire pe care și le-a format fără Dumnezeu și prin care privește realitatea. Această realitate, ajunsă în mintea lui, nu e deloc cea din afara sa, ci doar cea pe care o vede prin ecranul de imagini deja formate prin care privește. Acestea sunt localizate în partea din creier specializată pe prelucrarea informațiilor din afară din perspectiva supraviețuirii apreciind totul doar ca plăcut sau neplăcut, periculos sau nu. El poate da comenzi de acțiune, de tipul „luptă sau fugi” fără să mai informeze și „creierul gânditor” care va intra în funcțiune după faptă și se va simți obligat să justifice fapta cu orice preț. Așa că va acuza sau se va scuza pe sine... Și, dacă în unele situații aceste comenzi ne salvează viața trupului, de multe ori ne ucid ca oameni care avem valori și scopuri mai înalte decât supraviețuirea. Și dacă vom alege să trăim doar la nivelul acestui creier vom fi mai rău decât fiarele pentru că ne vom folosi și gândirea și simțirea pentru a lupta sau a fugi din relație. Or, fără relație nu mai suntem oameni...
Când îmi amintesc porunca Domnului de a nu judeca, creierul meu se „aprinde” în zona cu care lucrează el relația cu Dumnezeu și astfel mă debranșez de la creierul de animal centrat pe supraviețuire. Atunci primesc ce dăruiește Dumnezeu omului prin acea legătură în duh și totul se schimbă.
La fel și când mă gândesc la moarte. Acest gând atrage după sine gândul la sensul vieții și acesta e legat direct de Cel ce m-a adus la viață și mă ține în ea ca să devin ce a gândit El să fiu. Dar nu mă pot întâlni cu acest gând la lui Dumnezeu cu partea din creier destinată digestiei, sau euforiei obținute prin alcool sau plăcerii furate prin atingeri ilicite, pentru simplul motiv că El mi-a dăruit organ și simțuri speciale pentru relația cu El. Nu e vinovat Dumnezeu că eu nu mă pot bucura de gustul unui fruct pe care mi-l pun în pantof sub formă de marmeladă!
Dumnezeu a coborât la noi și vine mereu tocmai pentru a mă chema și a-mi da putere și știință să trăiesc deplin și întreg în bucuria Lui!
Te îmbrățișez Ionuț drag și te rog să mai filozofezi astfel, pentru că asta te mută din creierul acela lipit de senzațiile simțurilor în cel ce e „foișorul de sus” al ființei noastre. Unind asta cu rugăciunea, cu Sfintele Taine si sfintele slujbe, vei afla și calea inimii și vei împlini poruncile de drag și cu drag!
Cu drag și eu și cu rugăciune,
Maica Siluana