Măicuță Siluana,

Acuma cred că mi-e clar de ce mi-a picat așa de greu răspunsul mustrător pe care i l-ați dat unei domnișoare/doamne, care spunea că-i tot trimite în disperare sms-uri duhovnicului și că-l hărțuiește întruna.
Orice om rațional v-ar fi dat dreptate, dar eu m-am întrebat zile în șir de ce mi-a picat așa de greu și de ce nu puteam să fiu de acord cu dumneavoastră. În cele din urma, mi-am spus că sunt rea, de aia nu pot și m-am liniștit. Cum îmi părea mie că vedeți dumneavoastră și toată lumea (în afară de mine) situația: preotul, săracul, trebuie protejat de ispite. De parcă ea, săraca, nu era tot ispitită? El părea victima, dar ea ce era atunci? De ce i-a spus c-o iubește? Aaaaaaa....o iubea duhovnicește. Deja îmi pare asta o modă: să iubești duhovnicește. Ce-i aia? Așa cum eu nu știu, cred că nici ea nu știa și la disperarea în care a adus-o, cred că nici preotul nu știa. Preotul - omul care trebuie ferit de ispite.
Fetelor tot li se face educație să se îmbrace astfel încât să nu-i provoace pe băieți. Desigur, e spre binele fetelor, dar nu pot să nu mor de nervi când aud de vreun viol și mai mult se discută despre cum era îmbrăcată victima. Așa se pune problema încât nici nu poți să-ți mai dai seama cine a fost de fapt victima: el sau ea?
Prin urmare, bărbatul - trebuie ferit de ispite.
Da, pe bărbați nu pot să-i iert. Încă de mică sunt în război cu ei. La grădiniță numai cu băieții mă băteam. Nu-mi place că femeile îi răsfață ca pe copii. De ce o femeie trebuie să-l ducă pe bărbat cu zăhărelul? El e imprevizibil și un-doi îi sare țandăra, iar tu, ca o soție iubitoare, trebuie să fii atentă la toate mofturile și nazurile lui. Și apoi ești acuzată că ești vicleană. Întrebarea e: îți permiți să fii directă, așa ca el? Sunt care își permit, și eu le respect, dar majoritatea, nu.
Ai grijă cum te îmbraci să nu cumva să ispitești vreun bărbat. Te duci la Biserică, ai grijă să nu cumva să-l ispitești pe preot. Ai grijă de soțul tău să nu înghețe de frig sau să moară de foame. Ai grijă de mântuirea lui!
Totul pleacă de la tata și de la fratele meu. Pe ei trebuie să-i iert că și-au permis să se răsfețe prea mult ca să le mai pese și de alții. Tot ce v-am scris în mail-ul trecut, cu femeia care trebuie să se supună bărbatului și celelalte, sunt ideile tatălui meu. De fiecare dată când și le expune față de mine, ies scântei. Fratele meu - omul care trebuie salvat. Mereu a trebuit să am grijă de el să nu facă prostii, deși sunt mai mică decât el. El și-a permis tare multe și eu alergam după el să-i șterg urmele. Toate prietenele pe care le are îl tratează ca pe un prinț, neștiind cum să-l salveze; tratamentul nu e deloc reciproc.
Tatăl meu - omul care trebuie scăpat de patima băuturii. Îmi dau seama că el știa mereu în ce direcție bate vântul și se simțea foarte special.
Da, oameni care se simt speciali și pe care alții, mai puțin speciali, trebuie să-i salveze.
Eu eram „obligată” să-i salvez fiindcă sufeream pentru mama. Doamne, nu înțeleg cum poți să stai lângă un om care te face să suferi?
Din sentimentul de vinovăție. Dar de unde poate să vină sentimentul ăla? De ce femeile se simt vinovate și bărbații nu?
Pentru toate prostiile tatălui și fratelui meu, mama se simte vinovată. Așa am crescut și eu, simțindu-mă vinovată.
Atâta doar că eu m-am săturat, așa m-am săturat încât acuma nu mă mai simt vinovată nici pentru ce ar trebui să mă simt vinovată.
Din câte îmi dau seama, am făcut talmeș-balmeș fiindcă așa e în capul meu și sunt și foarte obosită.
Am trăit mai multe experiențe, dar nu am energia să le scriu și bănuiesc că nici dumneavoastră să le citiți.
Ce nu-mi place cu adevărat poate fi sintetizat simplu: sentimentul de vinovăție al femeii în relația cu bărbatul și/sau admirația profundă pe care o are o femeie față de bărbat. Bineînțeles, totul ține de context: femeile din Biserică față de preoți, soțiile față de soți, o fată cam față de toți băieții, oricâte stupizenii ar scoate din gură.
Acum știu că Iisus nu-I misogin. Mă duceam într-o zi la lucru și mă tot gândeam dacă o fi sau n-o fi misogin și în cele din urma i-am spus: „Îmi pare rău, dar dacă ești misogin eu nu te pot iubi”. Și gata, atâta a fost, nimic deosebit, am aflat atunci că nu-i misogin.
A trecut deja mult timp de când am început sesiunea asta, dar, în afară de bărbați (tata și fratele meu, în special), nu știu dacă mai am pe cineva de iertat. O să știu doar când voi fi pusă față în față cu cineva, într-o anumită situați.
Cu oamenii, în general, am ceva, dar nu mi-e clar ce. Oricum, eu nu mă pot simți singură decât în mijlocul oamenilor. Cred că explicația e următoarea: orgoliul meu e așa de mare încât nu mai încape în același spațiu cu al altora. Cunosc și vreo doi care nu sunt așa orgolioși și cu ăia mă simt mai în largul meu.
Nu pot să-mi dau seama dacă mai am ceva împotriva Lui Dumnezeu. Acuma îmi face plăcere să vorbesc cu El, să mă gândesc la El, dar nici nu am fost pusă în situații grele de mult timp.
D.C.