Măicuță dragă,

...Situația din familie e aceeași, soțul meu pare tot mai legat de cealaltă femeie și de viața lui fără mine, e tot mai străin (vorbim puțin, ne vedem rar, ne și certăm – din irascibilitate), el e tot mai atașat de băiețelul nostru și i se pare tot mai firesc „trei”-ul lui, fără mine (cu cealaltă femeie). DAR... am învățat că, atunci când gândesc și spun toate acestea, să am în minte acel „covrig necopt” de care vorbea Savatie Baștovoi și pe care copilul este nerăbdător să îl mănânce așa, necopt. Îi cer Domnului răbdare să se coacă „covrigul” care este familia noastră (și fiecare dintre noi în parte), pentru a se putea reîntregi nu spre a ne certa și urî mai mult, ci pentru a fi pregătiți și capabili să ne iubim mai mult, întru El. Am încredere că Dumnezeu le poate pe toate, și știe ce e bine pentru noi trei la un loc, și pentru fiecare din noi în parte. Eu știu că trebuie să îmi fac partea mea și să Îi las Lui loc și timp să facă partea Lui, am tot mai multă încredere în ceea ce simt și în puterea Lui.

Mi-e greu, recunosc, mai ales când mă lovesc de chestiunile de zi cu zi (vreo altă minciună, sau o convorbire cu ea la telefon de față cu mine și cu copilul, sau un sms pentru ea trimis mie, din greșeală, cu formula „pusici la tine” care era salutul nostru timp de ani de zile, sau luatul sacului meu de dormit „pentru un coleg de serviciu” cu care a plecat în „delegație” pe munte cu cortul nostru și cu salteaua noastră, când copilul nostru avea febră 40 acasă etc.), dar când îmi aduc aminte să privesc totul de deasupra și cu îndelungă răbdare, sunt toate mult mai ușoare... slavă Domnului! Îi cer putere să îndur și să am răbdare, cred că asta vrea și El de la mine, să am răbdare. Și Îi mai cer blândețe, căci atunci când se întâmplă aceste lucruri și ne întâlnim, eu și soțul meu, le dau afară din mine cu atâta mânie, și fac așa de mult rău, din durerea mea.

Măicuță dragă, ziceam mai sus că îmi crește încrederea în puterea cea mare a lui Dumnezeu și că mă bucur că nu e doar autoiluzionare sau autoamăgire (cum îmi spun unii prieteni, că simt ce vreau eu sau ce am nevoie să simt, din durere). S-au întâmplat nenumărate lucruri prin care Dumnezeu mi-a arătat că MĂ AUDE, că îmi aude cererile și rugăciunile. Și dacă am ajuns să am convingerea că îmi aude cererile mici, și le îndeplinește așa de repede, cum să nu am încredere că îmi aude și cererile mari și importante??? Și că le va îndeplini după voia și înțelepciunea Lui, la timpul cuvenit. Citeam azi pe site cum o fată nu putea să binecuvânteze, și a spus că „e și treaba Lui cumva” și El a făcut lucrarea, imediat; așa mi se întâmplă și mie; și am avut o bucurie mare când, sâmbătă, fiind la mănăstirea Prislop, am scris pomelnicul pentru Liturghia de duminică, și am reușit să pun și numele celeilalte femei alături de ale noastre, ale tuturor din familie... chiar am avut o bucurie; binecuvântare am zis în gând pentru ea până acum, așa cum m-ai sfătuit, dar faptul că i-am scris numele pe hârtie a însemnat mult pentru mine, și sunt convinsă că știe Dumnezeu ce are de făcut pentru ea (și spun asta indiferent de ce poate însemna acest lucru pentru mine).

Măicuță dragă, citeam că la începutul descoperirii lui Dumnezeu, El trimite mai mult har – așa mi s-a întâmplat și mie, acum deja simt că s-a mai retras, ca să fie munca mea mai multă și mai cu râvnă. Am teamă să nu fac lucrurile (rugăciunile, mersul la biserică etc.) din automatism, sau ca un roboțel, doar mecanic; și deși de multe ori simt că doar așa le fac, aștept cu ardoare acele momente când în timpul rugăciunii, și nu numai, chiar îmi dau lacrimile, și știu că acele momente valorează suficient cât să acopere rugăciunile făcute mecanic, sau cu ochii plini de somn, sau mai pe fugă.

Ieri, venind pe drum cu băiețelul meu de la Prislop spre casă, doar noi în mașină, am făcut o mică oprire după care la plecare mi s-a blocat centura de siguranță, nu reușeam nicicum să o scot, și nu voiam să conduc fără centură. Și am hotărât să spun, împreună cu el, rugăciunea Tatăl nostru. Am spus-o o dată, m-am dat jos să verific roțile să văd dacă nu din alt motiv mă oprește Domnul să plec mai departe, apoi am încercat din nou centura, și nimic, nu ieșea. Atunci băiețelul meu, puțin nervos, a zis: „Nu ne-a auzit Doamne-Doamne, trebuie să zicem mai tare, așa...” și a început să strige Tatăl nostru, și eu împreună cu el am spus rugăciunea mai tare și, fix la următoarea încercare, centura a ieșit atât de firesc și ușor, că m-a pufnit plânsul de l-am speriat pe copil. Și e doar un mic exemplu din lucrurile mărunte pe care știu sigur că le aude și le înfăptuiește Domnul, nu sunt deloc coincidențe, simt asta, și așa mă convinge El că mă aude și să am răbdare, atât cât trebuie, că le aude pe toate și face lucrarea Lui, în care am toată încrederea că înseamnă „bine” pentru toți la un loc și pentru fiecare în parte.

Încă ceva: în iunie, am fost cu băiețelul meu la mânăstirea Prislop în pelerinaj pentru o zi, cu părintele, și nu i-am spus soțului meu, dar nici nu am vrut să îi ascund (mi-era doar teamă că nu-l va lăsa să meargă); am pus însă pozele pe calculator, le-a văzut ulterior, și abia acum vineri, când i-am zis că plecăm din nou la Prislop și la lacul Cinciș, pentru două zile, mi-a reproșat că nu i-am spus și că lui nu îi convine „chestia asta cu biserica și cu mănăstiri”, că e treaba mea cu biserica, dar să nu îl amestec și pe copil în asta. Eu, mulțumesc Domnului, am reușit să tac mâlc, nu am zis nimic, a rămas doar cu ce a zis el, deși aveam și eu replică, că doar și eu zic că e treaba lui cu amanta și l-am implorat și am plâns să nu îl amestece pe copil în asta, și el face tot cum vrea el și cum i se pare firesc; sunt absolut incomparabile situațiile, dar știu că, cu rugăciune și cu harul și voia Domnului, va vedea și soțul meu cândva cum stau lucrurile și care este firescul și nefirescul în toată situația noastră.

Acum simt nevoia să scriu câteva cuvinte pentru I., care din câte am văzut din mesajul ei, trece prin probleme asemănătoare cu ale mele. Mă bucur pentru ea că a știut cât de mult ajută rugăciunea și imediat ce a început înstrăinarea s-a rugat, iar acum totuși nu sunt despărțiți, încă sunt împreună, chiar și numai pentru copii.

Vreau să îi dau încredere să citească Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail cât mai des, așa cum m-ai sfătuit și pe mine, Măicuță, și a ajutat foarte mult, încă și acum mi se pare că se potrivește ca o mănușă pe sufletul și situația mea. Chiar am avut și revelații la anumite rânduri din Acatist, care îmi dau putere și încredere că Dumnezeu știe de noi și ne aude, ne vede și face lucrarea Lui cu noi.

Și binecuvântările ajută enorm, iar bucuria a fost mare chiar dacă împreună cu durere, când am văzut rezultatul lor. Îmi pare rău că acum trec printr-o perioadă în care uit și binecuvântez mai greu, parcă mai mult din obligație decât din convingere. Dar știu că va trece perioada asta, căci m-am rugat la Dumnezeu și mă rog în continuare să transforme iubirea mea pentru soțul meu în ceea ce trebuie cu adevărat să fie, iubire curată și profundă întru Domnul.

Iar pe lângă toate rugăciunile, mă rog să mă ajute Domnul să nu fac totul numai din interes, căci nu problema în sine (sau rezolvarea ei propriu-zisă) e importantă, ci perspectiva de a ne mântui amândoi, de a ne curăți și de a-l descoperi amândoi, separat sau împreună, pe Domnul, căci asta e esența.

Măicuță dragă, să îți dea Domnul putere și har să ne ajuți pe toți și să ne călăuzești în continuare.

Cu mult drag și recunoștință,
A.