Sesiunea 1
... Sau cine şi unde sunt în raport cu EL (Domnul)
 
“Fiecare om este o altă mîntuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie şi în toată creaţia, şi niciodată nu va mai fi. Şi asta are de-a face cu măreţia fiecărui om. Şi deci fiecare este o cu totul altă cale decat oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice.”
(Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 155)

Sărut mâna, Măicuţă, cu drag, dor şi recunoştinţă! Binecuvântaţi !
Cu binecuvântarea Cuvioşiei Voastre şi cu puţina rugăciune de care am fost în stare, pornesc din nou pe drumul iertării. De data aceasta altfel, mai conştientă de cele cuprinse în seminar, şi, mai ales , mai cu Doamne.
Luând totul de la capăt e ca şi cum m-am trezit dintr-un somn greu şi încep să păşesc spre lumină.
Îmi cer iertare dacă voi da dovadă de incoerenţă în exprimarea mea scrisă!
Când v-am cunoscut personal, din mila Domnului, Care v-a trimis de peste mări şi ţări numai ca să nu mor, eram disperată să mă vindec de rănile-mi lăuntrice. Seminarul Iertării devenise pentru mine medicamentul trimis de Doamne în scopul vindecării; reprezenta finalul îndelungilor mele căutări.  Şi m-am avântat cu toată fiinţa spre acest „elixir”. Numai că totul mi-a fost anevoios în parcugerea Seminarului, chiar dintru început şi, într-un final, nu am dobândit ceea ce căutam, adică Iertarea. M-am oprit la sesiunea 6, datorită poverii uriaşe de a împlini o cauză măreaţă printr-o sinergie denaturată. Căci, fără Domnul, nu putem face nimic.
... Aveam să aflu ceva mai târziu de ce am eşuat în dobândirea Iertării, deşi mă folosisem de seminar. Şi au fost mai mulţi factori defavorizanţi, pe cel mai important l-am amintit deja:
- o percepţie greşită a Seminarului Iertării, care, fără să îmi dau seama, devenise pentru mine un bun în sine, neapărat de dobândit, un medicament miraculos pe care îl înghiţi şi te-ai însănătoşit;
- atitudinea mea greşită de a mă asemăna „concurenţei” (fraţii mei mai mari care în acelaşi timp lucrau la Seminar şi vă trimiteau materialele lor). Nu am putut ţine pasul cu nici unul, calea mea avea să fie una unică. Nu mă aflam la olimpiadă, ci pe Calea mântuirii, care, dupa cum spune mai sus Părintele Rafail, niciodată nu e identică cu a altcuiva.
- starea de om măcinat continuu de spaima extremă care a caracterizat relaţionarea mea cu oricine , s-a extins şi în relaţia mea cu Cuvioşia Voastră. Deja mă temeam că v-am dezamăgit cu „prestaţia” mea slab calitativă etc. (Aici adaug şi teama adâncă de a nu deveni dependentă din nou de cineva, ştiind că numai Domnul poate alina dorul şi durerea inimii mele.);
- confuzia care mă cuprinsese faţă de conţinutul oferit de Seminar şi imposibilitatea de a-l pătrunde, „digera” decât parţial;
- şi, cel mai important, eram dominată de tirania unui dumnezeu crud ce se manifesta asupra mea din cea mai fragedă copilarie în lipsa comuniunii cu Dumnezeu Cel Unul.
Toate aceste „ingrediente” mi-au amărât existenţa cumplit. Şi a fost nevoie de timp până să mă lămuresc ce se întâmpla cu mine (oricum, la acest moment, tot nu cunosc mare lucru din ce se întâmplă cu mine).
În prezent, prin mila şi dragostea Domnului, pe care am început să le descopăr relativ recent, după ce prin Sfintele Taine şi consiliere am început să mă vindec încet, încet de influenţa dumnezeului tiran (demonul), reluând Seminarul - Sesiunea 1 în întreg conţinutul său, nu mică mi-a fost bucuria să constat că fiecare frază e atât de plină de semnificaţie şi valoare, un material uşor de parcurs (deşi atât de plin de conţinut) de data aceasta, de parcă aş fi descoperit un giuvaer de cunoştinţă. Şi toate sunt aşa de noi aici şi acum, de parcă nu am citit niciodată aceste rânduri. Am citit/încă recitesc rând cu rând Sesiunea 1 şi aflu bogăţie de informaţie, pe care m-aş bucura să o pot asimila cât mai deplin. Primul lucru relevant e acela că prin Seminar, Măicuţă, ne călăuziţi spre dobândirea Iertării, dar în spatele cuvântului stă Domnul Însuşi. EL ESTE însăşi Iertarea, spre EL ne călăuziţi; pe EL să ÎL dobândim, deci, nici mai mult, nici mai puţin! Pe EL am şi eu nevoie să ÎL dobândesc. Adică, dobândirea lui Dumnezeu în viaţa/fiinţa mea. Acesta este scopul Seminarului sau al Maicii prin Seminar – să ÎL dobândim pe Dumnezeu! Nu pot să nu exclam: Ce minune! Nu am nevoie de nici o formă sau formulă, ci de (relaţie cu) Domnul Însuşi Care prin mine să săvârşească cu puterea Lui iertarea; dragostea, smerenia, răbdarea şi toate celelalte virtuţi.
Toate definiţiile iertării conţinute de Seminar sunt extrem de valoroase pentru mine, voi sublinia însă două, cele mai rezonante. Aflu că iertarea „este mai curând o problemă între om şi Dumnezeu”. Adică, între mine şi El; între noi doi se rezolvă problema. Am nevoie de relaţia mea cu EL, chiar dacă exerciţiul relaţionării mi-a lipsit dintotdeauna. El este aer, apă, hrană şi pentru „componenta” mea nevăzută – duhul, astfel încât să nu mor curând şi pentru totdeauna.
Ultima definiţie a iertării mă străfulgeră lăuntric - „Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.” Iată dragostea cea nebănuit de mare a lui Dumnezeu faţă de mine (noi toţi). Şi iată, în antiteză, şi partea noastră – neputinţa de a ne lăsa iubiţi.
De aici pornind, vreau să vă mărturisesc durerea mea cea mare (şi de aici începe exprimarea durerii mele; plângerile Enei; Sparge durerea): mă doare abuzul de tot felul suferit în trecut nu pentru ce am pătimit în sine, ci pentru urmările cumplite lăsate în mine – mutaţii le-aş numi, prin care am devenit altfel decât m-a creat Ziditorul - nu mai ştiu să mă las iubită şi preţuită în comuniune cu EL.
Abuzul (păcatul) m-a înrăit; mi-a sucit minţile, inima, mi-a înnebunit simţurile, mi-a afectat, infectat întreaga făptură, încât nu mai ştiu cine sunt, nu îmi mai recunosc Părintele; nu mai semăn şi nu mă mai asemăn Lui. Abuzul mi L-a răpit pe Dumnezeu şi m-a răpit pe mine Lui. Acesta e bonusul primit în urma suferinţelor trecutului, e bomboana de pe vârful tortului. Şi în această situaţie dureroasă, nu sufăr doar eu, cea rănită direct, dar prin mine a fost lovit şi EL de abuz, căci copilul I-a plecat de Acasă; s-a depărtat cumplit, înnebunit de teroare, mizerie, de nenumărate scheme şi mecanisme de autoapărare şi s-a pierdut în hăţişuri ale întunericului. Apoi, abuzul deşi a încetat, nu a încetat, căci m-a setat să mă abuzez singură, să îi continui lucrarea în cel mai demonic mod cu putinţă în mine şi în cei dragi, ducând astfel mai departe în curgerea generaţiilor neamului meu răul „moştenit”, pe care nu mă pot abţine să nu îl repet decât pe perioadă limitate de timp. Iar drama cea mare e că Domnul mă caută, mă vrea înapoi, bate la uşă, iar eu, având setările făcute de abuzator (care nu e în esenţă altul decât diavolul, lucrător prin oameni), mă aflu dincolo de uşă, în suferinţe grele, căutând izbăvirea la EL, dar incapabilă de a-i deschide. Ce mă fac???? Nu ştiu să Îi deschid! Orice am încercat până acum, nu a deschis uşa inimii mele Lui, iar EL nu intră cu forţa, - nu poate, fiind Dumnezeu. Stăm astfel şi plângem amândoi de o parte şi de alta a uşii, Unul după altul (EL mai cu seamă, căci eu de multe ori ajung să nu mai simt nimic), fără ca eu să pot/ştiu a-i deschide, încât abia mai pot purta sadismul acestei realităţi în care trăiesc. „Meşteşugul nefericirii”, cum îl numiţi Cuvioşia Voastră, e prezent în casa inimii mele.
Totuşi, aleg să nu deznădăjduiesc, pentru că Domnul prin psalmul 26 mi-a spus într-un moment al disperării mele: ”Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul”. Şi, mai nou, pornesc mai departe de aici. Adesea de abia târându-mi persoana sub povara neasemănării cu Dumnezeu, trebuie să găsesc răbdare şi aşteptare. Fac aşa cum mi-a spus El, ÎL aştept, şi iar ÎL aştept. În cumplitul iad care este în mine. Nădăjduind în iscusinţa Sa de a mă învăţa cum să Îi deschid poarta inimii mele într-un sfârşit, până nu va fi prea târziu.
Mă simt ca un drogat care otrăvit de toxicitatea unui mod de viaţă îmbibat de păcat, de tot felul de dependenţe de comportament nociv şi de percepţie eronată, am nevoie acum să mă las ; să încep a exersa în schimb singura dependenţă viabilă – dependenţa de Doamne (ca şi făptură a Lui (nu a răului), cum scrie în Sesiunea 1). Şi nu prea ştiu cum să pun în practică dependenţa de El pe fondul generat de codependenţa cronică de care sufăr, dar dacă Împărăţia se ia cu sila, atunci aşa să fie şi întru mine! E pe viaţă şi pe moarte (veşnică) până la urmă, nu e de glumă cu aşa ceva, am ştiut asta dintotdeauna. Mă voi sili spre El cu sau fără cuvinte, cu sau fără fapte; mă voi sili spre moarte – moartea vechiului şi pervertitului din mine.

... Dar nu e uşor! Căci nici bine nu am scris cele de mai sus, şi luptă mare mi-a venit prin gânduri, prin reactualizarea amintirilor trecutului plin de abuz şi păcat. Aş avea muuulte de spus, dar sintetizez: iată-mă şi pe mine identificându-mă la acest moment şi cu abuzatorul. Mă simt capabilă de orice rău şi astfel i-am „înţeles” pe cei care m-au abuzat: poţi să răneşti crunt din ipostaza celui care, voit sau nu, sistematic respingi pe Dumnezeu, pentru că pur şi simplu eşti fără scut în faţa presiunilor (ispitelor) demonului. Şi v-aş ruga, pomeniţi-mă şi pe mine la rugăciune, căci cu cât ÎL caut mai mult pe Domnul, cu atât mai multe şi grozave rele ies din mine; în loc să devin mai bună, mă surprind în toiul păcatului şi nu mică mi-a fost spaima iniţial. Căci m-am simţit captivă unui rău căruia nu mă pot împotrivi: e acolo în sângele şi carnea mea. Şi mă terorizează cu ameninţarea că îi sunt prizonieră pentru totdeauna. (...). În durerea aceasta nouă, am avut un moment în care am realizat ceva cumplit: iată ce greu îmi e să ies de sub influenţa răului, mă chinui să scap de el de nu mai ştiu câţi ani. Nu ar fi exclus ca asta să se datoreze şi faptului că în sânul apropiaţilor mei, ei, neputincioşi şi furioşi fiind, m-au drăcuit adesea, m-au dat răului. Şi uite că m-a luat, aşa cum şi-au dorit pe moment, şi greu scap de el.
Dar, Doamne, ce mă fac cu cei pe care apoi i-am dat eu răului, dupa cum uşor am învăţat?  Complicată situaţie, nu intru în amănunte, dar păcatul naşte păcat şi se poate ţine în lanţ la nesfârşit. Doamne, ai milă de noi! Nu ne lăsa pradă răului!
                                                                         ***
Pe de altă parte, aş vrea să vă mai mărturisesc ceva. Mult ajutor, de neimaginat şi nepreţuit, am primit prin cuvântul Cuvioşiei Voastre de pe site, articole sau conferinţe. Şi atât cât sunt în stare, Vă mulţumesc pentru tot sprijinul pe care nu mai osteniţi să ni-l oferiţi! Vă port în gând şi inimă necontenit, ne sunteţi „de-a casei” şi dincolo de toată truda şi greutatea vieţii mele stigmatizată de un trecut trist, păstrez nădejdea bucuriei şi a întâlnirii cu toţi cei dragi la capăt de drum.
 
Îmi cer iertare pentru că atât de puţin sunt în stare deocamdată! Păstrez nădejdea în Domnul! ÎL aştept pe El, căci perioada asta din viaţa mea se poate numi Aşteptând pe Dumnezeu.
 
Mă opresc aici deocamdată. Binecuvântaţi! Doamne să vă binecuvânteze!
Sărut mâna!
Elina