Nu înţeleg, Maică, la ce va referiţi când spuneţi: „Acum, un gând la atât de profundul tău cuvânt: „parcă supranaturalul plăcerii biruiește naturalul umanului”! ... Mă cutremur și la gândul că cineva se poate îndreptăţi prin această afirmaţie, dar și de puterea tatălui minciunii de a se insinua, de a parazita și adevărurile cele mai sfinte despre om. Și asta până în simţirea lui...”

Acel cineva care se poate îndreptăţi prin această afirmaţie – vă referiţi cumva la mine?

Doamne, iartă-mă, nici pe departe nu vreau să mă justific, de aceea am și pus acel parcă, e doar senzaţia de la limita superioară a ispitei care ştim că nu e niciodată mai mare decât limita maximă de suportabilitate a fiecăruia luat în parte, Dumnezeu nu e absurd, nu ne pune în spate saci pe care ştie de la bun început că nu-i putem duce, ci îi scăpăm pe jos și cimentul se face praf în vânt în loc să ajungă la temelia construcţiei pe care trebuie să o ridicăm prin biruirea ispitelor. Cei dintre noi, care ne-am terfelit în patul dulce al păcatelor cred că ştim despre ce am vrut să zic. Ne înrobim aşa de tare păcatului încât atunci când vrei să te dezici, chiar dacă la nivel mental eşti hotărât, vine fizicul, trupescul peste tine, precum un tren de marfă a cărui locomotivă frânează dar vagoanele încărcate n-au frâne și vin peste ea și o zdrobesc. Cam aşa ceva se întâmplă și în acele momente. Ştii că ceea ce faci, acele câteva minute de plăcere sunt un păcat, ştii ce învaţă Biserica, ştii că nu e uman și față de cel care păcătuieşti sau îl constrângi să cadă în păcat cu tine, ştii că o să-ți pară rău după un sfert de oră și că ai să alergi plângând la scaunul spovedaniei, le ştii pe toate astea și totuşi, puse toate în balanţă le biruie o picătură supranaturală de plăcere care îţi învăluie minţile și conştiinţa, prin vene nu-ţi mai curge sânge ci adrenalină, în stomac și cap ai doar fluturi care te gâdilă cu fâlfâitul de aripi, toată carnea urlă și strigă pentru satisfacerea plăcerii, intri într-o stare de sevraj ca și drogaţii care nu-și mai pot lua drogul, mentalul îi cere corpului tributul, trecerea de la închipuire la faptă, te inundă toate amintirile trecute, toate filmele porno vizionate, toate revistele văzute, toate imaginile deșuchiate văzute pe internet, toate aventurile avute, ca la cinema, ţi se derulează prin cap, le adulmeci savoarea, le simţi savoarea pielii... și cedezi, alegi să cazi, numai o dată, numai de data asta, apoi promit să am fac cuminte, să repar totul, să dublez canonul, să fac cutare și cutare lucru etc, dar numai o dată să-mi mai înmoi degeţelul în borcanul cu păcate și să-i mai simt dulceaţa amarnic de înşelătoare pe limbă, doar o singură dată... îţi mai lipseşte doar o singură unitate ca să faci suta întreagă și să câştigi lupta cu ispita pe acest nivel, ca apoi să treci la nivelul doi, dar pentru o singură unitate te întorci înapoi la acelaşi nivel și începi de la zero, și dacă nu am înţeles că și dacă punem 99 de unităţi singuri tot nu o putem pune și pe ultima singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, asta aşa ca să nu ne mândrim apoi ce tari suntem și că am reuşit totul doar prin efortul nostru. Deci acolo unde nu mai putem noi poate Dumnezeu, și cerându-I acel ajutor infim care uneori ne lipseşte în asta constă în a birui ispita, doar cu El, prin El și pentru El ca astfel să și fie ridicată de la noi cum de altfel ne-a și promis.

Acelaşi păcătos