La sesiunea şase
 
Piedicile în calea iertării: orgoliul rănit, sistemele automate de gândire, lipsa încrederii în sine şi în cei din jur, necunoaşterea sinelui, frica de a înfrunta propria suferinţă şi de a o exprima, frica că poţi fi judecat atunci când le exprimi celorlalţi, că ai fi putut exagera atunci când ţi-ai exprimat suferinţa, frustrarea, nemulţumirea, frica de a nu fi înţeles şi de a nu găsi alinare, frica că exprimarea resentimentele ar putea duce la agravarea conflictului pe care nu l-ai putea controla sau evita, necunoaşterea căilor de negociere a conflictului care să ducă la un rezultat pozitiv şi să nu adâncească mai mult rănile, proiectarea propriilor frustrări pe cei din jur, însuşirea personală a frustrărilor celor din jur, aşteptările nerealiste faţă de ceilalţi şi faţă de tine, agresivitatea ce-şi are rădăcini adânci în sufletul meu şi pe care mi-e greu s-o zmulg, presiuni exterioare (stresul, oboseala...), neîncrederea sau prea puţina încredere în Dumnezeu.
 
Relaţia mea cu Dumnezeu se reflectă prin puterea stăruinţei mele în post şi în rugăciune şi prin relaţiile cu mine şi cu cei din jur.
Ca orice relaţie, ea implică doi participanţi, adică Dumnezeu şi eu. Eu ştiu, în general, dar nu conştientizez mereu, că Dumnezeu a fost şi este mereu cu mine, şi că doar eu sunt cea care mă îndepărtez de El. Uneori apropierea dintre noi o văd ca pe o ascensiune, ca cea a lui Moise pe Sinai. Mi-e frică să spun cât de aproape sunt de El şi cât am urcat din drum pentru că ştiu că pot greşi faţă de El, mândrindu-mă cu cât de mult am mai urcat. Sunt sigură că în avântul meu am căzut de multe ori, şi chiar în prăpăstii foarte adânci. Dar chiar şi acolo, Domnul a fost cu mine şi tot El m-a ridicat. Paradoxul e că, chiar şi pe drumul urcării, dar şi în vârful Sinaiului, tot Domnul e. El e peste tot şi în toate.
Alteori, apropierea mea de Domnul o văd în apropierea mea cu mine, care se reflectă în apropierea mea cu cei din jur. Atunci Îl simt în inima mea şi simt cum mi-o încălzeşte.
Ştiţi, măicuţă, şi o spun din suflet că ceea ce mi-aţi oferit dumneavoastră în aceste luni, eu căutam de ani de zile. Şi cele câteva luni cât am făcut seminarul au fost minune, mană cerească, nu ştiu cum s-o numesc mai bine. Şi de găsit, nu v-am găsit singură, ci o prietenă m-a trimis la dumneavoastră, iar drumul nu a fost uşor, căci şi pe ea am găsit-o cu greu. Seminarul nu a fost deloc uşor de făcut. Am deschis răni pe care nu le-am deschis poate niciodată. Minunea e că s-a produs o schimbare treptat, dar s-a produs. Cei despre care vă spuneam la început că m-au rănit, pe aceia am reuşit a începe a-i ierta sau chiar de a-i ierta, şi de a mă ierta implicit pe mine.
Oricum, ştiu că drumul nu se opreşte aici şi că e de luptat în continuare. Ştiu că trebuie să mă rog pentru mine şi toţi ceilalţi, şi vă rog şi pe dumneavoastră să continuaţi a vă ruga pentru mine.

Așteptând să-mi răspundeti la ultimul e-mail şi neprimind încă un răspuns pentru ultima sesiune, eu am trecut la sesiunea şapte pe care am citit-o în întregime şi mi-am făcut tema la ea. Nu ştiu dacă este bine ce fac, poate că nu am suficientă răbdare, sau poate că-mi doresc prea mult să mă eliberez de această greutate pe care o duc cu mine de ani de zile şi care este neputinţa de a mă ierta pe mine, de a mă împăca cu Dumnezeu şi cu apropele.
Sesiunea a şaptea a fost ca un duş rece, care m-a mai trezit un pic la realitatea în care mă aflu eu de fapt şi nu cea în care mă amăgesc de atâţia ani că trăiesc. Am înţeles de ce mi-aţi spus în urmă cu câteva săptămâni că să fiu sinceră cu mine. Poate că şi asta este un motiv pentru care vă scriu, dorind să vă împărtăşesc şocul pe care l-am simţit atunci când am făcut-o. În sesiunea şase v-am scris despre relaţia mea cu Dumnezeu şi despre care eu credeam într-un fel, iar sesiunea şapte îmi deschide ochii asupra unor lucruri la care refuz de un amar de vreme să mă gândesc.
Şi, cum vă spuneam, citind materialele, am simţit cât de împietrită mi-e inima şi cât de greu poate fi ascultat, şi nu doar auzit, adevărul. Mi-am dat seama cât de egoistă sunt şi cât de mândră de mine sunt. Am simţit cât de mult m-am considerat nedreptăţită de Dumnezeu pentru că nu mi-a dat ce am vrut în anumite momente şi cât de neîmpăcată sunt cu mine şi cu cei din jur. Mi-am dat seama cât de greu este să interiorizezi adevărul, nu numai să-l afli, dar să-l laşi să-ţi intre în inimă.
Am simţit frică şi dorinţa de a nega adevărul, adevărata mea stare, şi dorinţa de a apela la mândrie, orgoliu, egoism, pentru a mă justifica şi pentru a fugi de adevărata mea faţă.
Am conştientizat că prefer să mă folosesc de artificii ca ataşamentul faţă de obiecte materiale, aparenţa mea fizică, filme, muzică, pentru a-mi distrage atenţia de la adevărata mea stare de durere, de frică şi mânie.
Mi-am dat seama de cât de frică îmi e să-mi las viaţa în mâinile Domnului şi cât de greu e să accept că totul, tot ce mi s-a întâmplat, şi toţi care m-au vătămat au făcut-o pentru că Domnul i-a lăsat s-o facă spre mântuirea mea.
Am putut să mă rog altfel faţă de cum o făceam până acum. Am putut să plâng şi să-i împărtăşesc Domnului durerea descoperită şi acceptată mai mult sau mai puţin.
Mi-am dat seama cât de departe sunt de El...
Rugaţi-vă pentru mine!
Mam