Duminică,
în zorii dimineții
pe Dealul Căpățânii
prin iarba grădinii
pășea Domnul vieții...

Deodată,
cu glas frământat
și inima zdrobită,
o mironosiță iubită
spre El a strigat:
„De ce mi l-ai luat?!”.

Un glas,
ca o adiere de vânt
îi curmă cuvântul:
„Da, gol e mormântul…
Privește: Eu sunt!”

Recunoscându-L
Maria a tresărit...
"-Ah, Domnul meu iubit!"
și plânse apoi cu mir, încet,
pe rana Lui din piept...