Mi-e foarte greu să povestesc, chiar şi ascuns în spatele unui pseudonim şi, implicit, în spatele unui monitor.
Încă de mic am fost chinuit de scenele de nebunie ale tatălui meu care o bătea pe mama din fel şi fel de motive. Orice ar fi făcut, nu avea niciun drept să ridice mâna asupra ei, darămite atunci când ea chiar a fost, şi este în continuare, o femeie foarte bună la suflet, care nu a călcat niciodată strâmb în faţa lui, care mereu s-a chinuit să avem de toate în casă, care întotdeauna a ajutat chiar şi pe cei ce nu au meritat, aşa cum a putut ea.

Sunt căsătoriţi doar la starea civilă, deci nu sunt cununaţi religios (până azi când am citit un topic pe forum, nu am dat importanţă prea mare acestui aspect). Cred că sunt treizeci de ani de când sunt împreună. Ambii au aceeaşi vârstă (şaizeci de ani), ambii au fost căsătoriţi anterior. Din câte reţin, tata de două ori. El are doi copii din căsătoria (căsătoriile) anterioară (anterioare). (Dau cu presupusul pentru că nu mi se răspund la anumite întrebări şi simt că mi se ascund multe lucruri, dar asta cred că-i altă poveste...)
Mama i-a crescut fata încă de când aceasta era foarte mică. Nu a fost un copil model, dar niciunul exagerat de rău. A fugit de acasă pe la vârsta majoratului, nemaisuportând bătăile şi insultele tatei. Din nefericire, mama nu a plecat odată cu ea. S-a căsătorit, a avut un copil, a divorţat. Am văzut-o de trei ori în viaţa mea şi pe nepoata mea o dată.
Eu am venit pe lume acum, aproximativ, douăzeci de ani. Mama a spus că s-a rugat zi şi noapte lui Dumnezeu ca să aibă un copil. Evident, rugile i-au fost ascultate. Din cate mi s-a mai spus, şi tata a fost fericit că şi-a găsit fraiera (scuzaţi-mi exprimarea) care să stea cu el, să-i mănânce bătăile, şi care să-i mai şi dăruiască un copil.
Încă de când am amintiri, acestea se pot clasifica în amintiri triste şi foarte triste. Eu luam bătaie pentru orice greşeală specifică oricărui copil. Mai luam şi fără motiv, rar, ce-i drept. Mi-era pur şi simplu frică de el. Îmi amintesc de o palmă luată când i-am spus tatei că vreau o langoşă cu finetti, după ce am văzut pe altcineva mâncând una. Îmi amintesc ce răspunsuri primeam când îl întrebam ceva... (de ex., tata, ce înseamnă „xerox”. Răspunsul lămuritor, fără de care niciodată nu aş fi putut avea un vocabular atât de bogat precum cel de acum: „Xerox înseamnă xerox.”) Sincer, în comparaţie cu bătăile şi jignirile pe care le primea mama, „ale mele” erau mângâieri şi laude.

Ştiu că niciodată nu am îndrăznit să-i cer vreun cadou. Nu-mi amintesc să îmi fi luat ceva vreodată, era sarcina mamei. Oricum, etichetele de preţ dispăreau nu din politeţe, ci de frica lui. Ba nu, mint! La doisprezece ani am primit cadou de ziua mea o cutie ieftină de jeleuri.
Când ei erau plecaţi la servici, eu rămâneam singur acasă cam opt-nouă ore. De fiecare dată au găsit casa unde au lăsat-o. Culmea, era şi întreagă, neatinsă de foc, apă, hoţi sau altele. Şi eu eram viu! Oricum luam bătaie că mă jucam cu vreo şurubelniţă sau vreo sculă din trusa lui şi uitam s-o pun la loc. În loc să aprecieze că a putut să mă lase singur de la cinci ani trebuia să am eu vânătăi din cauză că el avea un şef căruia nu-i putea comenta.
Câţi dintre voi ştiu să meargă pe bicicletă? Presupun că marea majoritate. Câţi dintre voi nu a căzut niciodată cu/de pe bicicleta când învăţaţi să mergeţi pe ea? Ok ... eu n-am apucat să cad de pe ea că eram prea ocupat primind palmi de la tata, în încercarea lui de a mă stimula să învăţ cât mai repede. Asta a fost pe la şase ani. Jumate de an mai târziu, ştiam să merg pe bicicletă la fel de bine cum ştiam să zbor de pe blocuri turn. Şi bicicleta şi-a găsit un nou proprietar. (Am învăţat la cincisprezece ani să merg pe bicicletă cu ajutorul unui prieten)
N-are rost să înşir diverse ipostaze în care am fost martorul scenelor de genul acela. Eram şocat citindu-i ura pe faţă când o lovea. Nu puteam să intervin, mic fiind, că era o persoană foarte puternică. Luam şi eu peste ochi. Nu, lacrimile şi plânsetele mele nu ajutau cu nimic. Poate chiar făceam rău. Încă îmi aduc aminte cum de Crăciun, când aveam, cred, 8 ani, mama a primit cadou un brad natural, verde, bogat şi frumos. A decis să-l păstreze, întrerupând astfel rutina împodobirii unui pom artificial, urât, anemic şi de o vârstă apropiată ei. Reacţia tatei a fost ceva de nedescris, dar DUPĂ ce am împodobit bradul natural. S-a năpustit asupra mamei, din senin, luând-o la pălmi şi pumni. Am încercat să intervin schimbând metoda plânsului cu metoda distragerii atenţiei: „Tată, mă simt rău...” Instantaneu mi-a dat o „pastilă” în urma căreia am învăţat că expresia „iţi dau una de vezi stele verzi” nu e doar o simplă expresie... „Încă ţi-e rău, copile?!” Revenind la mama... A pus-o să scoată bradul vechi şi să-l împodobească în mijlocul camerei. Asta a şi făcut. Când vedea că plângea, îi mai aplica câte una, poate-poate îl împodobea mai repede. Crăciun fericit!
Sărbătorile constituiau un prilej în plus de ceartă. Să nu mai zic că niciodată n-am auzit din gura lui numele Mântuitorului sau al lui Dumnezeu decât încălcând una dintre porunci.
În fiecare vară mergeam cu toţii la mare. În fiecare vară tata îi spunea mamei să se intereseze de bilete. După fiecare vacanţă mama lua bătaie că a fost ideea ei să mergem la mare, că el detesta marea. Nu vă chinuiţi să înţelegeţi... eu unul n-am înţeles asta nici până în ziua de azi. A, bătaia de acasă era ca bonus la cea luată in concediu. Deasemenea, şi faptul că urla la oricine şi ne făcea de ruşine era un alt avantaj al faptului că aveam un asemenea tată.
Apropos, de la o vârstă fragedă pun în aceeaşi frază cuvintele „mama” şi „alcoolică”. Era de aşteptat, nu?
Ok, ajunge cu trecutul îndepărtat că iarăşi mă mir cum de nu zac la margine de cimitir...

În urma cu câţiva ani s-a îmbolnăvit şi a rămas acasă. Deci cele 8 ore de linişte şi pace s-au dus şi ele. Era ok cât mama încă lucra şi avea ea cele 8 ore de linişte şi pace... mai rău a fost când a ieşit ea la pensie. Boala lui e cronică, nu se mai vindecă în veac. Ia medicamente şi mai stagnează. E un cocktail între Alzheimer, demenţă şi altele ce au legătură cu „mansarda”
Se mişcă foarte foarte greu... mâncare nu-şi poate lua singur. Aragazul cred că nici nu mai ştie cum să-l folosească. Este servit pe tavă în camera sa (ai mei nu au dormit în acelaşi pat de când m-am născut eu căci dormea mama cu mine). Nu se spală şi nici nu acceptă să fie ajutat să se spele /să fie spălat. Face pe el treaba mică de 4 din 5 ori. Treaba mare destul de rar, dar o face şi pe aia. În casă miroase a WC public. Degeaba se face curăţenie peste tot dacă el zilnic face pe el atât ziua cât şi noaptea. Mai nou nici nu vrea să se schimbe. Curăţenie în camera lui nu se poate face prea multă deoarece se enervează la fel de repede ca înainte. A... Bag de seama că voi credeaţi că nu mai e agresiv? Greşit! Abia se ridică din pat sau fotoliu... abia vorbeşte... dar dacă e să o înjure pe mama vorbeşte foarte clar şi fluent. Şi să vedeţi cum poate să fugă! Nu mai zic de forţa pe care o are că deja ziceţi c-am citit prea multe cărţi SF.
Nici în casă nu se mai poate face curăţenie că aude agitaţia şi vine să vadă ce se întâmplă... şi vreau să văd pe cineva lucrând ceva cu ochii unei persoane care miroase a caca şi pişu îndreptaţi spre el. Curăţenia e nimic... Cu prepararea mâncării e cel mai nasol... Just imagine! Anul acesta am făcut bulionul la mine în cameră. Gogoşarii i-a făcut mama la ea în cameră. Efectiv nu se poate face nimic de el.
Mai nou e gelos, fără motiv, pe mama. Acum câteva zile am fugit de la lucru că s-a apucat s-o facă c***a şi să o întrebe de ce vine la ora trei acasă. Era unu nu trei şi, culmea, era ziua. După cum am spus şi mai sus, niciodată nu l-a înşelat, nici măcar în tinereţe, darămite acum, la bătrâneţe. Când am intrat nervos la el în cameră şi l-am întrebat de ce o face cum o face pe mama, s-a ridicat din fotoliu să dea în mine... Vă daţi seamă că mi se rupe dacă adaug sau nu încă un pumn pe lista celor primiţi de la el. I-am explicat că n-are motive să creadă că este înşelat, i-am spus să fie recunoscător că suportăm mirosul lui de pişat şi pe el în general... i-au dat lacrimile şi s-a calmat. Foarte emotiv... Azi dimineaţă iar a întrebat-o pe mama unde a fost...
Iarăşi mă abţin de a relata că în fiecare zi/seară intră în camerele noastre de câteva ori ca să verifice dacă suntem sau nu acasă. Nu ţine cont că-i două noaptea... intră. Şi cum vede totul stins îşi imaginează că suntem plecaţi... altfel nu îmi explic de ce crede că îl înşeală nevasta. Apoi stă cu uşa de la cameră deschisă şi pândeşte să o prindă pe mama în „flagrant” când ajunge acasă. Evident, păzeşte degeaba... ea doarme şi nu pleacă niciunde noaptea.
Aşa, acum câte ceva despre mama... pe scurt... oricum am profitat prea mult de răbdarea voastră. Mai sus ziceam că e alcoolică de ceva vreme. Iar când amestecăm alcoolul cu depresia iasă ceva inimaginabil... Pentru diversitate, din când în când, pe lângă alcool şi depresie adăugăm şi un atac de panică. Bineînţeles că alcoolul îi ia minţile şi mă acuză mereu pe mine de una şi de alta, că n-o ajut în casă, că nu îmi pasă ş.a.m.d.. Nu cred că are dreptul să-i spună asta copilului care îi dă/face de mâncare tatălui când ea e beată şi doarme, care face puţină curăţenie pe care o poate face când ea e beată şi doarme... Pe lângă bucătar, copilul e şi măcelar, o dată pe an, de Paşte, când tranşează mielul în timp ce ea bea/se îmbată şi doarme. Desigur, pe lângă miel face şi mâncare şi pregăteşte masa la care nu a mai stat nimeni să mănânce de nouă ani. Asta atât de Paşte cât şi de Crăciun şi Revelion. În rest, e ocupat copilul cu mersul la şcoală şi la lucru şi nu prea poate să facă şi mâncare.
Din fericire beţiile şi depresiile s-au rărit în ultima vreme... dar nu au dispărut complet. Şi nu vă faceţi o părere greşită despre ea... e o femeie foarte bună la suflet care mă iubeşte enorm de mult. Dragostea îi este împărtăşită, evident. Nu îi port ură pentru nimic. O înţeleg perfect. O mai ameninţ eu că plec de acasă şi că o las singură, că poate o sperii suficient de tare încât să nu mai bea deloc, dar nu îmi merge... N-aş putea să îi fac una ca asta. Cel puţin nu cred... O iubesc enorm de mult şi vreau să aibă parte de o bătrâneţe fericită că şi ea săraca e nefericită tot din copilărie. (mama i-a murit când avea opt ani şi tatăl când avea paisprezece. A rămas în grija mamei vitrege care îi îmbăta cu vin tatăl cardiac. Vă închipuiţi cauza decesului celui din urmă pomenit...) Orice mi-ar spune ea la beţie nu iau în seama, doar pe moment... Nu ştiu ce m-aş face fără ea... Sper ca Dumnezeu s-o cheme la el cât mai târziu cu putinţă... Are şaizeci de ani şi e alcoolică ocazională... şi are şi un soţ care e în stare să îşi respecte promisiunea de a o omori.

Acum să vă zic şi câteva despre prezentul „eu”. Având un tată foarte sever nu am avut parte de o copilărie. Până acum viaţa mi-a fost un calvar. Până când s-a îmbolnăvit aveam ora de intrat în casă (ieşit la şaisprezece, intrat la nouăsprezece - la paisprezece ani ani). N-am fost niciodată la o petrecere sau în vreun club înainte de a se îmbolnăvi. Oricum, doar la şaptesprezece ani am avut curajul să merg şi fără să-i cer aprobarea. Să nu credeţi că e mai indulgent... nici vorbă... prrofit de ocazie că uită foarte repede. (uită ce nu trebuie să uite!)
Niciodată nu puteam chema un prieten la mine acasă nici înainte nici după îmbolnăvire. Înainte mă făcea de ruşine cu bătaia, iar acum mă face de ruşine cu mirosul şi cu eventuala bătaie a mamei. Cu un orar strict n-am avut ocazia să am prieteni pentru că efectiv nu te poţi apropia de cineva în două-trei ore pe zi. Lucram pe timp de vară de la treisprezece pana la şaptesprezece ani. Apoi part-time până în prezent. Mai mult de la domiciliu pentru că trebuie să fac pe paznicul. Lucram de plăcere, nu din obligaţie şi până la optsprezece ani tot ai mei mă întreţineau financiar. Aveam norocul de a cheltui în voie banii mei. De la optsprezece am trecut la semi-întreţinere financiară, că acum doar locuiesc în casa lor, fără să plătesc întreţinere sau alte facturi. Mâncare/apă/haine etc. mi le cumpăr din banii mei. Uneori nu mă deranjează, dar uneori da. Nici măcar nu am cei douăzeci de ani împliniţi... mai am patru luni până atunci. Facultatea o voi face undeva aproape, n-am bani de TM sau B şi oricum, ce fac dacă mă sună mama şi îmi zice că tata are criză de nervi şi stă cu cuţitul la ea la uţă?
Niciodată nu am ştiut ce înseamnă să fii fericit... niciodată nu am simţit că am un motiv să trăiesc. De nenumărate ori, răpus de atâta durere m-am gândit la suicid dar nu am făcut-o niciodată. Asta pentru mama... că pentru altcineva sau altceva n-am de ce să trăiesc. În fiecare zi sper că soarele va ieşi şi pe strada mea.
Nu am făcut niciodată rău nimănui. Am făcut unele prostii ale „copilăriei”, dar prostii nevinovate. Semăn cu mama, sunt bun la suflet, darnic, milostiv, mă ataşez foarte repede de orice persoană şi de fiecare dată mă încred în cine nu trebuie. Am o singură persoană cu care pot vorbi mai multe şi mai des, pe care o pot considera ca prieten. Oricum, ce am scris până acum şi ce mai urmează să scriu, nu ştie nimeni înafară de două-trei rude. Niciodată nu am povestit vreunui „prieten” aşa ceva pentru că nu am avut.
Continuând şirul calităţilor... nu aş face rău nimănui, sunt om cu frică de Dumnezeu, am suflet mare şi ajut pe oricine cum pot. Mi-e milă de cerşetori, de cei bătuţi de soartă şi mai-mereu le dau bani. Nu am avut prietenă până acum deşi am foarte multă dragoste de oferit...
La defecte/păcate: Am fost alcoolic timp de patru ani. Nu mai sunt de ceva vreme. Fumez. Fumez ocazional şi marijuana/haşiş (nu mă judecaţi prea aspru pentru asta... este singurul mod în care nu îmi fac prea mult rău şi pentru o oră, două, uit de ce mă macină de ani buni încoace. E singurul mod în care pot zâmbi/râde fără să joc teatru). Nu sunt dependent... nici pe departe. Fumez foarte rar. (când e linişte pe acasă - ceea ce vă daţi seama cât de rar se întâmplă).
Referitor la liniştea de acasă... Eu cred că unul dintre noi, dacă nu toţi trei, este blestemat... Deasemenea cred că şi casa musteşte de răul din ea. Câteodată simt energia negativă, răul ce mă înconjoară... Evident, sfeştania nu e o opţiune pentru că tata nu ar fi de acord. Plus că m-aş face de ruşine cu casa şi cu felul în care arată şi miroase el. Am fi acuzaţi că nu avem grijă de el.

Vreţi să pun şi cireaşa pe tort? Sunt gay de când mă ştiu. Am citit pe forum părerile voastre despre debutul orientării sexuale nefireşti... eu zic că m-am născut cu asta. Mă rog, ziceam... Alţi credincioşi mi-au spus că este diavolul care mă face să cred asta şi că eu de fapt nu sunt. Din punct de vedere psihologic... e lipsa afecţiunii şi dezinteresul tatălui. Nu ştiu care e cauza, nici nu mă interesează, vreau doar să nu mai fiu aşa. Nimeni nu ştie despre orientarea mea sexuală, deşi deja mi-e cam greu să găsesc scuze. Cum ziceam mai sus... am foarte multă dragoste de oferit atât unei femei cât şi unui copil... Vreau să am o familie adevărată! Vreau ca băiatul sau fata mea să aibă tatăl pe care nu l-am avut! Şi deşi am „practicat” de câteva ori... vreau cu disperare să scap de chestia asta! Sunt atâţia bărbaţi nenorociţi care au parte de femei trimise din ceruri şi ei nu le apreciază şi le batjocoresc... Eu nu sunt deloc aşa... având în vedere situaţia din familie, am învăţat cum să respect o femeie şi nu mi-e scris să am parte de una. Nu vreau aventuri sau chestii de genul... O femeie care să mă iubească şi pe care să o iubesc şi împreună să formăm o familie fericită. Mi-ar fi mult mai uşor să trec peste problemele din familie daca aş avea pe cineva alături.
Îmi doresc să fiu hetero şi nu ştiu ce să fac ca să devin. Crede-ţi-mă, îmi doresc din toată inima şi I-am spus şi Lui asta... şi efectiv nu văd nicio ameliorare.
Să vă spun şi de latura mea religioasă ca în mod clar credeţi că sunt ateu sau satanist având în vedere soarta pe care o am... cred în Dumnezeu, mă rog de câte ori am ocazia, nu cred că este zi în care să nu vorbesc cu El. E adevărat că nu merg la biserică... că nu m-am spovedit de şase-şapte ani, că de câteva ori I-am adresat cuvinte grele, sătul fiind de viaţa şi de necazurile pe care le am. Cuvintele au fost spuse la nervi, la apogeu de nervi... şi au fost regretate la foarte puţin timp după ce au I-au fost adresate. Încă mi-e ruşine de El pentru criza respectivă şi încă regret că am îndrăznit să-I judec acţiunile.
De ce nu mă spovedesc? De ce nu merg la biserică? Oraşul meu nu este foarte mare... şi după cum am zis, nimeni nu ştie ce am scris mai sus. Sau ştiu doar pe bucăţi...

Vă mulţumesc!
Mihai