Măicuța mea, eu sunt bolnavă. (…Dumneavoastră știați, nu-i așa?) Se numește „dependență relațională” și se aseamănă… amuțitor de tare cu dependență de droguri, alcool… Am citit cartea de v-am trimis-o și pe care timp de două zile nu am lăsat-o din mână; spre sfârșit autoarea descrie tabloul simptomatic și evolutiv al bolii (ea o numește BOALĂ)... Am cartea de mai bine de un an și până acum chiar dacă am mai frunzărit-o „nu am văzut” ce vă spun azi. Credeam că dependența mea de relații este mai degrabă un atașament afectiv pe care îl dezvolt sau nu în timpul unei relații, în orice caz considerăm că e cel mult un simptom în sine. Acum… nu găsesc o singură relație, cât de scurtă și „nerelevantă” avută pe care să o pot considera „normală”. Ah, da! … Eu NU ȘTIU ce și cum e o stare „normală”. Așa cum NU ȘTIU… decât un model de iubire... bolnav după cum e boala mea. (Și când te gândești că pentru asta s-au „străduit” două rânduri de familii, nu una!) Iar acum, ar trebui să purced la… tratare. Adică la… Știți? Locuiești într-o casă de când te naști sau te ții minte. Nu îți place, însă e a ta. Ai încercat tot timpul să ai grijă de ea, să o extinzi, să îi aduci îmbunătățiri, ai „lucrat” la ea și ai investit în ea. Privești pe geam și vecinii par să aibă alt fel de case. Dar ei doar „par”. Tu nu poți avea încredere… și ASTA e a ta. Lucrurile încep să se împută de-a binelea și zici: „am aflat că există cuvântul curățenie. Mă apuc să fac.” Nu ți-e ușor DELOC, nici nu ești sigur că ȘTII / POȚI să faci asta și nu știi nici măcar unde vei ajunge, cum va arăta lumea toată nu doar a ta scumpă și dragă casă, singura pe care o ai și cunoști. Iar în timp ce cureți, și te chinui, și cureți, și trece timpul… într-o bună zi afli că a ta casă are... o ciupercă care s-a extins mai repede decât ai reabilitat și îmbunătățit casa, o ciupercă otrăvitoare.… Casa ta trebuie demolată! Nu știi nici cât din lucrurile tale și sufletele din casă au fost atinse de ciupercă. Te vezi în stradă… poate și fără haine.
E foarte trist. Simți gustul zădărniciei. Gata! S-a sfârșit! O liniște tristă poți avea. Nu ai nimic… Și tu? Cine mai ești? Hm! Acum voi avea de continuat probabil alt chin, acela de a te cunoaște aflând între timp că majoritatea „instrumentelor” pe care le foloseam până acum pentru a cunoaște, și ele sunt sau pot fi atinse de ciupercă. Probabil. ACUM nu mai vreau nimic. Stau în stradă, fără ca cineva să pară că observă… ceea ce nu-i rău deloc.
Din „casa” mamei (teoretic, că practic nu știu), ai trecut într-o casă ciupercată (hi-hi, ce cuvânt!) iar acum, ești gol-pușcă în stradă. …cu răni deschise? Mă ștrangulez când încep să vreau… de exemplu să vreau să mă vindec. Sau să mă dau peste cap pentru a repara o greșeală care a devenit greșeala când celălalt a avut altă reacție decât în consonanță cu acțiunea mea.
 Ce să mai „repar”?? E de demolat!!!
M-am bucurat (naiv probabil) cât timp citeam până să fi ajuns la acea schemă și să înțeleg cât de grav e de fapt. Mă bucuram pentru că identificam citind tot felul de pattern-uri personale și aveam o sumedenie de insight-uri mai mari sau mai mici. Începeam să văd imaginea întreagă din puzzle pe care cu sfâșiere am căutat să o văd, să văd ce intuiam, adică imaginea întreagă. Normal că aveam eu deja o imagine însă atunci când această a mea imagine s-a format, chiar dacă aveam doi ani doar îmi aduc foarte bine aminte că s-a format… tremurând. Așa cum tremura o imagine oglindită în luciul apei. Așa că, de atunci, eu am început să nu mai știu – adică dinainte de a începe să ști... ce? Care era imaginea REALĂ?… Nu știe nimeni? Întreb de… cea adevărată, știți ce întreb?
Mă bucuram că acum știu, înțeleg, „văd” deci pot face ceva despre asta. Dar e o boală… am căutat răspunsuri… nu neapărat vreun diagnostic. Ca atunci când mergi la medic pentru analize generale pentru că „nu știu ce am că nu mă simt prea bine” și după îndelungi căutări, cheltuieli, doctori, drumuri, efort, dureri… afli că e... grav. E nevoie de tratament, operații, timp de recuperare. Te așteptai la un „sfârșit” al stării nu prea bune ci nu la un început al chinului. Am schimbat chinul aferent negării și mecanismelor defensive cu chinul de a… mă trata (nu mai zic vindecare). Mi-e trist. Hm! Trist?... Fazele de adaptare la o boală așa cum le știu eu sunt: negarea, „negocierea”, revolta, depresia, acceptarea. Poate că aș putea să sper ca măcar mă aflu în penultima fază. Drept e și că s-a mai ostoit chinul căutărilor în gol, când oarbă eram dar ghiceam, intuiam că pe afară e întuneric și lumina… și eu aveam întunericul și lumina mea…
Măicuță, mi s-au strâns multe într-un timp vijelios de scurt, multe care ar fi de spus poate, dar în același timp… nu mai am vorbe, nici vlagă să le formulez.
Vă îmbrățișez… din viitor!
NN