Astăzi mi-am dat seama că săptămâna asta nu am mai scris nimic. Nu știu cum, nu am avut nevoie, nu am avut ce... parcă am trăit într-un moment continuu.
Cele ce le-am învățat de la Dumneavoastră, de la toți cei trimiși pe Cale, parcă acum se așează într-un „nu știu ce” care e viața mea. Observ liniștită cum ofer totul Domnului, iar Domnul îmi dă pacea Lui. Au fost momente în care intram în acea stare pre-cădere. Parcă fac cunoștință cu sufletul meu; iar în momentele acelea, legate de tristețe uneori neînțeleasă, venită „de nu știu unde”, gânduri de invidie, momente de slavă deșartă – primesc răspunsurile pe care abia încep să le învăț, să le aplic.
Am observat cât de real se aplică, atunci când vine tristețea în zonă, „păcatul bate la ușă”. Nici nu mă mai interesează „care păcat”. Îi arăt Domnului că sunt tristă și-L rog să mă ajute să biruiesc. Când vin gânduri de invidie – astea mă supărau cel mai tare, pentru că știu că nu am pentru ce să fiu invidioasă și așa mă mai întristam că am asemenea gânduri, iar părintele duhovnic mi-a zis, simplu, să nu le mai dau importanță. Uau! când mi-am dat seama ce înseamnă asta! Chiar nu înțelegeam cum adică să nu le mai dau importanță. Dar, Maica mea, e atât de simplu! Când vin gânduri de invidie, le arăt Domnului și gata, le las. Nu le mai cert, nu le mai plâng, nu le mai fac nimic. Iar ele pleacă singure.
De fapt, am început să fac asta cu toate gândurile. Să nu-mi mai bat capul cu ele. Îmi dau seama că asta e tot lucrare, am așa o stare de școlar care învață să se lase în voia Domnului. Și de a încerca acel „azi” să mă păzesc de păcat, de patimile mele. Da, a le pune în fața Domnului dimineața mă ajută foarte mult. E ca un fel de recapitulare zilnică, să nu uit de ce trebuie să am grijă.
***
Săptămâna asta am mâncat mult. Am dormit mult. În ambele situații, raportat la „darurile” pe care le-am primit în perioadele de somn și mâncare puține, am gândul că m-am lenevit, că am intrat într-o pasă călduță. Mult, înseamnă că, observând că Doamne m-a ținut și fără mâncare, o masă pe zi mi-ar fi fost suficientă. Și totuși, am mâncat de mai mai multe ori, chiar dacă „puțin”. Asta nu pot discerne. Pentru că mă „doare” situația, cred că ar fi trebuit să mănânc mai puțin, că așa mi-ar fi măsura. Și totuși, nu fac asta, pentru că parcă nu știu dacă e nevoie de această nevoință, dacă asta e nevoință pentru mine. Nu știu dacă e conștiința sau mândria cea care îmi spune că e. În același timp, ar fi într-adevăr o nevoință, pentru că într-adevăr, mi-e greu să nu mănânc – și nu cantitatea e cea care contează, ci chiar gestul de a mânca. La fel ca la cafea. Nu faptul că nu beau substanța mă „deranjează", ci faptul de a nu o face / savura. E plăcerea. (Maica mea, fac mâncare fără ulei, doar fiertură, eu nu știu cum iese atât de bună, de mai vreau să mănânc, de plăcere. Eu nu aveam plăcerea asta, dimpotrivă aș putea spune, mâncam mai mult că „trebuie”.)
Uite, acum îmi dau seama: senzația asta, de a mă înfrâna, seamănă cu „greul” de a-mi face canonul. Și totuși, canonul îl fac, chiar dacă mi-e greu. Înseamnă că și astea ar trebui să le țin?
Cu somnul. La un moment dat mi-am pus ceasul să sune la o oră mult mai devreme decât necesară pentru treaba pe care-mi propuneam să o fac. M-am trezit, dar nu m-am dus la treabă, cu „mesajul” că îmi iau canon singură așa, ca să mă simt vinovată că nu am realizat atunci ce mi-am propus. Am pus în fața lui Doamne situația și a doua zi am lucrat tot ce-mi propusesem, dar ziua. „S-a aranjat” timpul în așa fel încât am reușit să fac toate. Ce spuneți? Întrebările astea mă macină de multă vreme, dar nu le-am pus până acum în cuvinte. Pur și simplu le aveam grele în suflet.
Sărut mâna.
Cr, cu drag