Când eram mică şi când trăia bunicul meu - Domnul să-l odihnească - mă lua mereu de o aripă şi mă ducea la plimbare prin oraş, prin parcuri, în mici expediţii uneori în afara oraşului. Nu luam nimic cu noi, doar o sticlă de apă sau un peticel mic de pătură (mic, mic, cât să încapă un copil) şi mergeam prin păduri şi poiene. Îmi spunea mereu ce pasăre se aude, ce floare e cea pe care o miros, mă ajuta să prind fluturi sau pur şi simplu nu-mi zicea nimic. Ne aşezam în iarbă sau în fân şi stăteam aşa să privim cerul sau să ascultăm păsările. Stătea mereu mai la distanţă de mine şi când mă întindeam şi eu în iarba înaltă mi se părea că nu mai există nimic în univers în afară de noi, cântecul de pasăre, vântul care făcea să foşnească iarba înaltă şi frunzele copacilor. Eu nu ştiam cine e Dumnezeu, dar în momentele alea, precis El era cu noi şi Îl simţeam. Bunicul meu a fost singurul om care mă lăuda, care se juca mereu cu mine şi chiar intra în jocul meu. Fie că mă jucam în pământ, afară, în parc, şi îi "serveam" pe un carton pământ şi frunze în chip de friptură şi salată pe care el se prefăcea că le mănâncă lăudându-mă pentru cât de bine am gătit, fie că îi turuiam vrute şi nevrute şi el se minuna zicând: "Măi, băiete, i-auzi!" şi îmi dădea apă la moară ca să-i rod în continuare urechile... Cu el mă duceam la Înviere, la împărtăşit şi el m-a învăţat Tatăl Nostru!

O nepoţică