Dragă maică,
nu am știut cum să încep altfel, decât cu un strigăt de ajutor către Domnul.
Acum mă întorc către dumneavoastră și surorile mele, către frații mei: în urma unui conflict cu prietenul meu, care este un băiat credincios, cu frica lui Dumnezeu, dar și cu alte frici, am încasat o mamă de bătaie. Nici eu nu am fost ușă de biserică. L-am amenințat, când am văzut cât de tare mă umilește, am ales din arsenalul meu de arme... mitraliera, și el a dat ca un cioban, cu pumnii înfierbântați de furie.
Îmi dau seama că am căutat-o, de altfel îmi era indiferent dacă da în mine sau nu, căci sufletul meu urlă de durere. Și a dat.
Nici o secundă nu am fost supărată, ci numai plângeam... mă durea „nebunia” lui.
Mă durea că a căzut în așa răutate asupra mea, și că eu asistam neputincioasă la această mizerie omenească, pe care o consider a mea și a lui... o relație care a eșuat în pumni.
De ce a dat?
Nici el nu știe exact. Eu cu atât mai puțin.
Poate că Dumnezeu o să descopere într-o zi care a fost cauza, deși deocamdată pare a fi un cumul... Important este că eu știu că nu trebuia să dea și nici eu să-l întărât.
Acum vrea să ne împăcăm.
Inima mea tace.
Aștept să-mi treacă, și nădăjduiesc într-o minune, că am să mă pot uita în ochii lui vreodată, și va fi ca înainte.
Poate se găsește cineva să-mi dea un sfat cu privire la violență, mai ales de la cei ce au trecut prin ea. Vă mulțumesc anticipat.
Hristos a înviat!
Anca