Cred că nevoinţa iertării și a binecuvântării e o nevoinţă de o viaţă... până când va birui pe deplin dragostea

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă Maică,

Am vrut să zăbovesc mai mult la această sesiune pentru a evita autosugestia și pentru a experimenta cât mai mult. Acum pot să zic sigur că Domnul ne dă puterea de a ierta atunci când cerem. Mi s-a întâmplat ca după ce am zis rugăciunea de iertare, citind paraclisul Maicii Domnului pe care îl am în canon, să simt nevoia  să îi pomenesc și pe cei pentru care mă rugasem anterior și m-am gândit mai apoi că această energie a iertării trebuie convertită în rugăciunea pentru ''vrăşmaşi''.

Și din nou mi se  pare că are atâta sens tot ce învăţaţi la acest seminar. Unul din efecte este că de când fac rugăciunea pentru iertare mi s-a mai redus din senzitivitate în relaţiile cu persoanele respective și că în situaţia în care mă mai rănesc, furia și nevoia de răzbunare sunt mai scăzute. Și asta e mare lucru, dacă e aşa și nu mi se pare.

Am mai avut și momente de cădere în care m-am întors la furie, ură și la tot ce e urât. Mă întreb și eu ce mă ține în această plăcere întunecată. Plăcerea în sine sau fuga de durerea pe care o presupune smerirea și asumarea păcatului? Uneori când mă enervez și când mă îndreptăţesc mi se pare că devin și eu o persoană bine definită care poate să reziste și să supravieţuiască fără ceilalţi. Mă simt parcă mai puternică. După ce trec prin toate aceste afecte mă silesc din nou spre porunca iertării. Uneori aproape că îmi vine să urlu de ciudă... că trebuie să mă silesc aşa. Încep cu ''Doamne, nu pot!''. Apoi îmi dau seama că e cumva o minciună pentru că de fapt, nu vreau. Zic apoi...''Doamne, nu vreau! Înţelegi? Dă-mi să vreau!'' Uneori și asta îmi e greu să spun... cel mai greu. E o scrâşnire a dinţilor aproape. Și după toată această încordare, uşor uşor încep să mă mai rog. Mi se pare foarte greu ca atunci când te răneşte cineva să te rogi pentru el. Atunci când eşti vulnerabil, cu garda jos, cu mâna întinsă.
 E aşa mare dorinţa ca durerea provocată să o provoc și celuilalt ...să simtă și el durerea mea. E aşa mare nevoia de a lovi.
 Se pare că încă mai iubesc păcatul dar nădăjduiesc să îmi dea Domnul să iubesc mai mult pacea pe care o aduce iertarea. Că se pare că nici lucrurile bune nu mă atrag pe cât credeam.

Mai cred Maică și că această nevoinţă a iertării și binecuvântării e o nevoinţă de o viaţă... până când va birui pe deplin dragostea. Ce să mai spun? Îmi mai e teamă de un lucru: că parcă în ultima vreme nu mai pot să trăiesc din plin durerea când am probleme cu ceilalţi. Și mă întreb: e pentru că încep să iert sau pentru că mă retrag și mă protejez mai eficient? Și încă ceva: mă întrebam azi dacă durerea nu are legătură cu furia reprimată. Spun asta pentru că mult timp am crezut că evit conflictul pentru a mă proteja de furia celuilalt... de frică și durere, dar am descoperit că de fapt îmi e teamă de furia mea atât de puternică și de oarbă. De furia care se trezeşte în mine atunci când sunt agresată și cu care simt că l-aș putea desfiinţa pe celălalt.

Vă pup cu mult drag și o să revin în curând cu eseul,

AD

Ai făcut o descoperire minunată! Pentru tine, iertarea e calea regală! Aşa înveţi să ai răbdare și, prin răbdare, îţi vei accepta și furia ca să o transformi în rugăciune și înțelegere față de propriile neputințe și, prin asta, și față de ale celor de lângă tine!
Acceptă că ai putea să „desființezi „ pe cel ce te rănește, și cere Domnului să te apere ca să nu faci asta, ci să binecuvântezi! Nu da atenție „sentimentului” de neautenticitate. Aparține egoului și noi nu de autenticitatea lui avem nevoie!
Da, nevoinţa iertării și a binecuvântării va dura toată viaţa, dar va fi mereu altfel! Duhul Sfânt le face pe toate noi!

Cu drag și binecuvântare,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar