Florica Buta
În pragul casei de pe vale,
Îmi amintesc pe mama mea.
În cerdacul casei sale,
Mereu, mereu ne aștepta.
Îi zăresc cămașa albă
În contrast cu noaptea neagră,
Când ulița urcam în grabă,
S-ajung la ea, măicuța dragă.
Trecut-au anii fără milă,
Au tăcut, s-au adunat.
„Când mai vii la noi copilă?”
Demult nimeni n-a-ntrebat...
.
Mi-e tare dor de tine mamă
În straie albe îmbrăcată,
Erai harnică de seamă,
Dor îmi e și de-al meu tată!
Doamne, de toate Îți mulțumesc
Știi Tu, de ce dai, de ce iei,
Mă iartă iar, că îndrăznesc
Cerând odihnă, pentru ei.