Am citit „Plecarea de acasă” de la editura trei, și răsfoit „Cum să ne purtăm cu personalități dificile” care... m-au dat peste cap (de asta eram așa... morcovită la grup) m-am cunoscut și recunoscut extrem de bine în prima carte, iar cea de a doua m-a catalogat în personalitățile: dependentă, schizoidă, evitantă și ușor depresivă...
Mdaaa.... și în fața acestui val de cunoaștere... m-am întrebat: ei, ce mă fac acu'? Când ești diagnosticat cu atâtea boli, neputințe...
Ieri... am avut două stări, una dimineața și alta seara, sufletul meu plângea în hohote... o durere sfâșietoare, mocnită, și strașnic de urlătoare.
Prima reacție în fața unei dureri, ispite e: ce să fac? De ce-oi avea-o, ce se întâmplă? Cu panică, frământare a minții...
Și aseară am avut o... „revelație”... să-mi las sufletul să plângă în hohote, că el știe mai bine decât mintea mea, de ce îi vine să plângă... și... ce ușurare...
Apoi, reîntorcându-mă la citatele dragi inimii mele, cu care v-am bătut la cap la începutul seminariilor, abandonate în perioada lor, am mai prins ceva... tare.
Am încercat să fac cu dependența și abandonul ca și cu durerea și plânsul sufletului: SĂ LE LAS SĂ FIE!!! Să le las să treacă prin mine, prin toată ființa mea, și nu să-mi ridic imediat zid de apărare în minte, dar care e de fapt ca o luptă contra propriei persoane. Ceea ce e interesant e că ele, abandonul, dependența, acum, mi-au părut daruri și căi spre desăvârșire. Mică fiind, așa am ales eu să reacționez la abandon... era o sensibilitatea acolo... pe care viața, lumea au prins-o și folosit-o, DAR, culmea culmilor, DOMNUL fix acolo Își pune darul Lui pentru mine... din dependența mea de persoane, va scoate și va clădi ceva: trăirea tainei ca TAINĂ, prețuirea PERSOANEI, trăirea, simțirea lui Tu în/prin Mine.
Apoi, câte nu am învățat din durerile astea... Foarte MULTE...
Și acum dependența, abandonul nu-mi mai sunt dușmani, sperietori de ciori, chin, ci e durere asumată, responsabilizată, iubită (pentru că e a mea, așa cum sângele meu e al meu) dar iubită și pentru că Domnul a ales-o ca piatră de temelie pentru împlinirea dorului inimii mele și voia Lui cu mine.
Cineva mic și iubit
Copile drag,
Sunt bucuroasă că te-am întâlnit și că iată, învăț așa multe și eu de la tine!
Ce ai scris mai sus e o lecție pe care nu am mai învățat-o până acum! Adică nu așa cum o trăiesc în clipa în care povestea ta intră în mine, în inima și în atenția mea!
Mulțumesc!
Și tu ești viața mea!
Cu drag și respect și încredere,
Maica Siluana
P. S. Și ce dacă ești diagnosticată așa cum spui!?
Important e diagnosticul lui Dumnezeu și capacitatea ta de a trăi în El și cu El.
El te-a diagnosticat: „Ești fiica mea iubită!”
Acum, iată, tu îndrăznești să fii Asta!