De vreo două zile, văd cum se insinuează „dorul de durere”. Tot ajung până la momentul la care văd ba că-mi vine să-mi plâng de milă, ba că nu sunt bună de nimic. Efectiv observ cum se apropie gândurile... și alaltăseară trecusem tot așa, pe lângă ispită: stăteam în fotoliu și efectiv vedeam cum într-o parte e suferința cunoscută, cum m-aș putea cufunda în ea, iar într-o parte nu știu ce e;
Maica mea, efectiv mă vedeam stând pe muchie, simțeam suferința fizic, lângă mine, o senzație atât de cunoscută, atât de ispititoare, dar în mine era altceva, era o durere în care mă rugam de Doamne să nu mă lase în suferința aceea, pe care o știam; a fost o fracțiune de secundă în care am spus că asta e, stau pe muchia aceea cât va fi nevoie, dar în suferință nu mă duc. Că voiam să văd ce e în partea cealaltă, în partea pe care nu o cunosc... Durerea asta în care eram, nu era durere, era un disconfort, că nu știu ce e în partea asta, era un fel de frică... Nu știu cât a durat „starea” asta, dar eram atât de hotărâtă să mă țin de Doamne, oricât de dureros ar fi fost, să-i spun ispitei ispită și să nu o cred, chiar dacă „îmi arăta” că e reală, că așa e... și nu știu cum, deodată durerea din inima mea s-a transformat în căldură, o căldură care a crescut și „a ars” motivele „suferinței”;
Doamne, slavă Ție!
...din nou am dat slavă Domnului că m-a ajutat să vreau să nu cad; Doamne, cât de fină e chestia asta, cât de fină e această îndulcire, încuviințare, însoțire cu ispita și dacă nu aș ști că e cu mine, m-ar apuca deznădejdea la gândul că orice neatenție mă duce mai aproape de această încuviințare...
Am vrut doar să vă salut și văd că a mai ieșit jumătate de pagină.
Sărut mâna cu drag,
Cr