Maică, oare se poate să fi identificat în seara asta ceea ce îmi ţine inima dură?
De unde să încep?
Citeam la „Întoarcerea fiului risipitor” de pe site, şi îl sfătuiați la un moment dat ca atunci când vede o faptă rea, să nu judece persoana, să se gândească cum şi el a făcut rele şi Domnul nu l-a lăsat.
Inima mea nu primea ultimele cuvinte. Aşa cum uneori nu vrea să primească unele cuvinte ale Sfântului Siluan. Tocmai ale sale!.. Poate mai ales cele pline de dragoste!...
Eu asociam această „duritate a inimii” cu necredinţa... Dar acele cuvinte „şi tu ai făcut rele şi Domnul nu te-a lăsat”, parcă mi-a revelat Domnul de ce nu voiam să le primesc. Când le-am citit am simţit neîncredere: de unde ştiu sigur că Domnul nu m-a lăsat? Şi atunci am zis să mă gândesc la un moment specific în care am făcut ceva rău şi Domnul nu m-a lăsat, nu m-a părăsit. Şi mintea mea se închidea şi nega, apoi veneau şi gânduri de necredinţă. Dar apoi a venit ideea că de unde ştiu sigur că m-a iertat pentru ceva rău? Şi apoi tot negare, nu puteam da nici un exemplu. Şi apoi vine ideea că eu de fapt nu pot primi iertarea, nu o pot accepta. Poate nu o vreau?
Mi s-au părut incredibile unele descoperiri (de la Domnul, poate?), cum ar fi aceea că… eu nu vreau mântuirea. Am simţit ca un refuz şi o împotrivire care pornea din mine. Şi am văzut că nu o voiam.
Mi se pare atât de tragic că noi, creaţi pentru Viaţă, ajungem să ne plictisim de ea, chiar să nu o mai vrem.
Uneori mă simt atât de departe de Dumnezeu, mă simt rece şi neroditoare şi străină faţă de El. Simt dorinţa de a plonja efectiv în revoltă, în necredinţă, decât să stau aşa. Sau să plonjez în deznădejde. Capătă tot mai mult înţeles pentru mine cuvântul lui Dumnezeu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Pentru că pe măsură ce „creşti”, parcă vezi o tot mai mare parte a acestui iad, care îţi roade viaţa ca un cancer, îl vezi că s-a infiltrat în toată fiinţa ta, în colţuri pe care le credeai sigure, curate. Vezi că e murdărie până şi acolo. Simt că e un mare… rău în mine.
Când am citit cuvintele dumneavoastră, răspunsul de pe site dat cuiva, au însemnat mult pentru mine, pentru că tocmai asta nu pot eu face, sau evit – acceptarea: „Inima noastră. Adâncul ei! Cum intrăm acolo? Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul.”
Maică, revolta şi împotrivirea au fost mult timp prezente. Poate au stat mai ales între mine şi Dumnezeu, dar oricum simt că se leagă din ce în ce mai mult de adevărata mea viaţă în Dumnezeu. Adică, revolta stă şi în calea împăcării cu Dumnezeu, şi deci implicit cu mine, cu viaţa mea.
Am simţit ca o ultimă izbucnire a ei (dar cine ştie dacă voi mai trece vreodată prin ea) atunci când, supărată şi din lucruri exterioare, şi din cauză că sunt prea slabă şi că nu reuşesc să mă comport mai creştineşte, supărată din cauza a toate astea, era cât pe ce să cedez. Voiam în acel moment să fac ceva care să Îl supere pe Dumnezeu (să mă răzbun într-un fel), mai rău, să Îl fac să sufere… Şi nu puteam să fac, chiar dacă era gata să explodez în mine de revoltă (mă gândeam chiar să aleg necredinţa, care mă mai tenta uneori; îmi închipuiam cum ar fi să mă întorc la viaţa de dinainte, şi chiar simţeam că aş ajunge mai rău decât eram). Dar nu puteam să cedez complet revoltei, pentru că simţeam că dacă aş fi făcut ceva împotriva lui Dumnezeu, aş fi făcut de fapt împotriva mea.
Maică, nu pot să zic că a trecut chiar uşor acea criză, dar au urmat unele lucruri (printre care şi răspunsul dumneavoastră la cineva, unde vorbeaţi exact despre revoltă şi împotrivire); şi într-un fel am reuşit să zic nu revoltei. Mă tenta iar într-o zi. „Hai să intrăm în revoltă, că uite aşa, şi aşa…” Şi parcă cu o putere care nu ştiu unde se ascundea, dar fără să mă forţez sau să mă lupt prea mult cu ispita asta, am putut să îi spun „Bine, bine, am înţeles că e aşa şi pe dincolo, o situaţie în care m-aş revolta, dar… hai să stăm puţin aici… fără revoltă.” Aici, adică în starea asta în care nu mă revolt. O parte din mine parcă a rămas mirată, parcă zicea „Se poate să mă refuzi?”, şi altă parte din mine parcă zâmbea din colţul gurii, sau al inimii. A fost o decizie total iraţională şi ilogică, dacă e să luăm drept logic faptul că o situaţie care m-ar duce în revoltă trebuie neapărat să mă ducă acolo.
Relația mea cu Dumnezeu, acum?
Nu cred că e nevoie de prea multe cuvinte. E în mine un fel de „comentator”. Îmi place să mă uit la mine şi să comentez stările prin care trec. Simt că undeva în comentariul acesta poate fi o capcană a mândriei.
Ce să spun? Că simt că Dumnezeu mă învaţă, de cele mai multe ori fără să vreau eu. Aici, unde sunt acum, am ajuns trecând prin multe crize… spirituale. Acesta seamănă cu un moment de linişte (apropo, parcă sufletul meu nu suportă ca eu să fiu în… linişte).
Acum, adică ieri, Dumnezeu mi-a mai arătat ceva. I-a arătat inimii mele, ca să înţeleagă (cam greu înţelege inima mea, nu îi ajunge să citească undeva o dată; dar într-un fel, nu-i nimic, că Dumnezeu tot găseşte cum să mă înveţe; doar că mă las eu cam greu, adică e mai dureros). Mi-a arătat că, chiar dacă eu nu Îi simt prezenţa aşa cum am trăit-o câteodată, El tot e cu mine. Adică, eu îmi vedeam doar păcatele şi pe El Îl simţeam departe. Şi atunci mi-am amintit că atunci când ne vedem păcatele e o minune şi că Dumnezeu ne luminează şi de asta vedem întunericul din noi. Şi atunci mi-am dat seama că e cu mine, chiar dacă eu nu simţeam Prezenţa aceea care îmi luminează sufletul.
În ultima vreme parcă mă gândesc cu drag la Liturghie, şi cu mai puţină frică la spovedanie.
În relaţia mea cu Dumnezeu şi cu oamenii, în mine, încă sunt lucruri care trebuie rezolvate, vindecate, şi în această vindecare sper să fie cât mai puţină mândrie. Să nu mă mai las păcălită de ea, că de multe ori la ea am ajuns, crezând că ajung la Dumnezeu sau la smerenie.
Deci situaţia nu e prea roz, dar e cu Dumnezeu, sper. Dacă vreau.
Simt că iadul e doar la alegerea mea, şi uneori simt că îl pot alege şi chiar că îl vreau.
Nu sunt harnică la rugăciune.
Simt că parcă e linişte, dar simt că şi un lucru mic mic îmi poate împietri inima.
Parcă e altfel când citesc din Biblie acum, Îl simt pe Dumnezeu mai iubitor. Când zice „Nu vreţi să veniţi la Mine şi Eu să vă vindec!”, parcă nu mai simt atât mustrarea, ci tristeţea şi durerea din glasul Său, o durere pentru noi, nu pentru El.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa, şi pe toată lumea Ta. Amin.
I. T.
Fetiţa mea iubită,
Ai lucrat foarte bine şi destul această sesiune. Ce ai vrea să mai faci, ce mai ai de lucrat, aparține treptelor următoare. Acum ai lucrat minunat şi rezultatul e la fel de minunat pentru că poți, iată, să fii martorul celor ce se întâmplă în tine și cu tine. Acum vei trece mai departe și vei învăța cum să nu mai „comentezi stările prin care treci”, ci doar să le vezi și să le arăți lui Dumnezeu! Comentariile sunt lucrări ale egoului răzvrătit și revoltat și flămând de slava deșartă, de slava de la oameni!
Fii harnică și la fel de onestă cu tine, Copila mea, ca să ieși cât mai degrabă din acest iad și să te bucuri de starea de fiică iubită de Domnul, Care este chiar Viața ta!
Cu rugăciune și încredere,
Maica Siluana