Ironie a sorții, pe fundul unui vas -
de străbuni ars,
din lutul cel mai galben,
în fiertură de cucută,
cu șapte rânduri de peceți
se aflau închise: ironia, blasfemia, minciuna,
ochiul viclean, prea multa curvie și
fada strălucire – toate unse-n său de
viperă, otrava geloziei.
Într-o zi, mușuroite de-o biată cârtiță,
prinzând steluțe de lumină, umflându-se, desprinse
vasul greu de ani:
„-Veni și ziua nostră!”, zise prima.
să te vedem române de poți să duci în cârcă
a mele vechi surate, tu blând prin fire,
și-n fiecare zi cu conștiință.”
„- Ba, nu-ți mai răci gura, deșărtăciune-s toate”,
o struni blasfemia, mereu pe ea stăpână.
Acum e vremea noastră, cel bun ascuns în
trestii locuiește; sărac și el și paiele
încovoiate încotro le bate vântul...”
„- Minciuni, numai minciună sunteți!!”,
le-nfruntă, roșind de ciudă că nu ieșise prima
din vasul vechi de lut, minciuna
 - Eu singură pot înălța pe om cum tot singură-l
cobor; numai să-l prin în gheare și nimeni nu-l
mai scapă...
„-Ce spui surioară!” zise vicleanul ochi, din
umbră ascultându-le. „putea-veți oare să citiți
naintea mea gândul acestor trecători din urmă?!...”
 - Doar ochiul meu cunoaște pe față viclenia;
doar eu, printre himere, vrăjesc fecioarele -
căzându-mi în genunchi, sub clar de lună, seara;
le-adorm cu multa-mi prea curvie...
„- ...ce să-nțeleg acum, cugetă ca pentru sine,
fada strălucire; închise-am stat în vasu-acesta,
asfixiate de arșița otrăvitoarei ape
sau...venit-a vremea noastră!...
s-alunecăm inima șăgalnică, naivității,
tristețe să-i aducem;
iubirea-n bani să șadă și banii, plini de otravă,
să-nfrăngă libertatea, frumusețea și
Iubirea...
„Eu voi domni peste voi toate!”, licoarea
geloziei mele va frânge suflete imaculate și
viermele lăuntric va roade încet, încet;
copii, fecioarele să nu mai nască și
babele, prunci din sămânța mea s-aducă
lumii; în bezmetic clocot, bărbații, uitând
ce e Iubirea, să-mbrățișeze fața hâdă,
urâtă, otrăvită – vina, ei o poartă, nu
femeia...
și așa, lungindu-se-n discuții suratele,
niciuna voind slugă să rămână dar,
la lumină toate să ajungă, în lama încă
strălucindă a unui vechi cosaș, își
prinseră gâtlejul, crezând că e oglindă....
Pământul, însetat de arșița toridă a unei veri
aprinse, pe-ndată le cuprinse în somnul
nou și lung;
„- Trecu-vor iarăși anii când voi, mereu flămânde,
veți mai zări celesta lumină a vieții...
Al meu mister, Pământ și Univers –
Mâna întinsă iubirii este și armonia-n
Lume...