Doamne,

Mi-e greu să mă iert pe mine, pe ceilalți, și chiar pe Tine pentru ce mi s-a întâmplat atunci.

Să Te iert pe Tine, Doamne!

Ce mândrie! Am crezut mult timp că tu m-ai îmbolnăvit atât de tare încât am luat-o razna și mi-am ucis pruncul. Deși știam în sufletul meu că boala, suferința, a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, pentru că m-a apropiat de Tine Doamne, tot Te acuzam în mintea mea de cruzime.

Însă Tu m-ai făcut să înțeleg că eu mi-am făcut rău. Cum?

Ani de zile în tinerețea mea tristă, îndurerată, mi-am dorit să mor, să am o boală gravă, să-i impresionez poate pe ceilalți, ca să mă iubească. Mi-am dorit cu o disperare cruntă să mor sau să fiu grav bolnavă. Vroiam să mă autodistrug. Mă uram până în străfunduri și uram însăși existența mea pe acest pământ.

Și s-a întâmplat. Am reușit să somatizez într-o boală cruntă. Suprapusă cu un copil dorit, ca lumina ochilor. Și-n felul ăsta mi-am făcut mai mult rău decât mi-aș fi putut închipui. Pentru că am ucis copilul, ca să mă salvez pe mine.

Știu că sunt responsabilă de boală, de ura de sine dusă până la transformarea celulelor din corpul meu în celule care îmi atacau celelalte celule și organe.

Și-am înnebunit pentru câteva zile și-am ucis.

Și-acum trebuie să trăiesc cu asta.

Să mă iert, să iert și să-L iert pe Dumnezeu. Să accept și să binecuvintez experiența asta de viață. Am crescut mult datorită ei. Am avut și lacrimi, chiar dacă, la început n-au fost de pocăință, ci de mândrie rănită, orgoliu distrus, că n-am fost tare, n-am rezistat. Am căzut.

Sunt pe cale să mă împac cu Dumnezeu.

”Doamne, eu nu înțeleg nimic din toate astea, dar iată, sunt înaintea Ta. Strivește-mă, ca să mă mântuiești, după nevoia sufletului meu”.