Numai prin durere ne convingem că fără El nu putem face nimic [1]
Voiam să vă zic ceva, că mă tot gândesc... și cu ce mai știu și eu de prin seminarul pe care îl fac... când prind timp.
A zis părintele Vasile cândva de ce încă mai există atâta durere și... de fapt, a zis ceva de genul că: datorită rugăciunilor Maicii Domnului noi încă mai suntem și Dumnezeu nu hotărăște să vină sfârșitul lumii.
Ideea asta, și mie mi s-a părut că... mai mult lungește chinul, pe care noi ni l-am făcut... mă întrebam ceva de genul: "Dacă ne iubește, ce ne mai ține să fierbem? Suntem proști, dar de ce nu curmă totul odată?".
Și cu ajutorul unei fraze zise de I (că Dumnezeu așteaptă ca toți să ne întoarcem)... inițial eram puțin în ceata ce a zis I, dar apoi am gândit mai departe, m-am gândit că ... (sau e posibil să spun o prostie, nu știu, zic și eu ce gândesc) că omul în general, până nu vede că nu poate fără Dumnezeu (că doar, cu vrere, nevrere, el este creat de Dumnezeu, depinde de El) nu se întoarce. Și omul în general vede abia când e în durere prea mare. Puțini care învață de la cei în suferință și dau slavă Domnului.
Și eu sunt din categoria celor care izbiți de durere realizează că există Cineva. Și mi se pare că... am întrezărit nițel "planul" lui Dumnezeu, adică de ce lasă încă lumea în durere.
Oare îmi iese ce vreau să zic? Nelămurirea mea era de ce Dumnezeu lasă durerile, nebuloasa asta să continue? Și cred că am înțeles că pentru că numai prin durere ne convingem că fără El nu putem face nimic și că suntem totalmente condiționați de El. Omul e o ecuație de genul „oricare ar fi X, dacă H” (ca la programare logică). Translatând, "Oricare ar fi X" e omul, și "H" e Dumnezeu.
Adică dacă Dumnezeu mai lasă durerile, evoluția lucrurilor înspre rău, este pentru că, de multe ori, omul abia când se degradează moral de tot, la nivelul lui de a percepe, începe să țipe de durere.
Cumva, e necesară. Sună atât de dur, maică! Dur! Dureros! Îngrozitor!
Sună îngrozitor condiția umană, e chinuitoare!
Am zis asta pentru că citisem pe site cândva despre seminar, că se zicea că păcatul e "necesar" cumva. Și cumva mi-am primit și eu răspuns la asta, după cum am scris mai sus.
Apoi, Omul e de fapt personalizat în mine, în tine, în Beti, în mama, în tata... în bunica...
Și când te rănesc, e ca la bumerang. Arunc spre tine, dar el vine înapoi. Mi se pare că... ce "arunc" în cel de lângă mine, bun-rău, se întoarce la mine, fie peste 5 minute, fie peste 5 ani.
Sunt puțin mirată! Mă simt puțin așa panicată că trebuie să-mi vină bumerangurile înapoi, și mi-e frică... Câte bumeranguri sunt, că nici nu ne mai dăm seama "de ce?". În fine, mai meditez pe aici.
Am bătut câmpii pe aici. Mă ia amețeala când mă uit la calculator. Mă culc!
Vă sărut mâinile!
Sper că sunteți bine!
Lav