Dragă Măicuță scumpă...!

E filozofare... doar?
E viața mea însăși, e coarda mea, a inimii mele care joacă și fuge după Hristos. După acest Hristos atât de tainic și vârât acolo în cea mai mică pulsație, în cea mai mică floare și în cel mai mare Univers pe care l-au văzut ochii mei. Paradoxal de dulce!!! E steaua care sclipește sus pe cer și tainic îmi arată o lumină... care mă îndeamnă să cercetez și totuși ce au pățit oamenii de trec nepăsători pe lângă lumina acelei stele?? De ce nu o observă? Azi așa-s de sucite ”membrele” și ”corzile” vibrațiilor sufletești încât omul nu mai știe ce simte,căci e un amestec de deznădejde și cu nepăsare, amestec de durere și dor de Bucurie sfântă... mi s-a făcut dor să fiu ca Hristos și rezult tocmai să fiu invers. Cum ar zice geniul, aș vrea să ating infinitul, dar mă opresc, deoarece nu pot!Dacă taina omului cu Hristos ar fi fost ascunsă în mare, oamenii tot ar fi găsit-o cândva, dacă ar fi fost ascunsă sub mare, și acolo s-ar fi aflat vreodată, dacă s-ar fi ascuns în munții cei mai înalți, și acolo omul ar fi descoperit-o... și dacă ar fi fost ascunsă undeva pe acest pământ, omul tot ar fi găsit-o, dar comoara aceasta e numai într-un singur loc!!! Acel loc în care oamenii nu mai staționează, căci se grăbesc să sape mai adânc în pământ să găsească... taina... să o caute în mare... pe fundul mărilor și al oceanelor, e prea preocupat omul cu cele exterioare, e forfota mereu în căutarea ei în exterior, dar sălașul tuturor tainelor este în inimă, acolo e comoara în care omul pășește cu greu, deoarece staționează! Și ar fi bine să staționeze, dar s-a săturat să mai facă și asta... acum pune ziduri zicând comorii lui Hristos că ea nu e bună de nimic, că e doar iluzie... și Hristos bate în piatra zidită și smerește cosmosul de ură... și furie. Aduce durere... și plecare a unor genunchi, care au uitat că au Ziditor...! Nebunie este pentru mine să zic că nimeni nu va putea sparge colosul de piatră pe care l-am zidit în jurul comorii Sale. Dar precum iarba răsare prin piatră, așa și Hristos iese și cu Lumina Sa biruie întunericul cel mult prea întunecat și atunci se oprește omul zicând: Hopa... iată o Lumină, dar ce durere... și totuși e durerea biruinței lui Hristos asupra întunericului, care pregătește praznicul Bucuriei Învierii cu Hristos! Și cine e capabil oare să mențină această Bucurie? Eu nu sunt, căci încă e piatră... multă. Doar Hristos poate să mă ajute să explorez adâncul comorii Sale, dar vă spun un secret, e infinit... omul se sperie de infinit, și îi piere pofta să-l mai guste... ca și cu mărul acela din Rai, nu cred că îi mai plăcea Evei... când a gustat... moartea ei și a tuturor după ea. A început să biruie frica explorării acestui infinit cu Hristos! Și totuși să îndrăznim: Lumina a biruit întunericul și întunericul nu a cuprins-o... și inima și-a exclamat sieși de Bucurie zicând: Frică sălbatică, care mă faci să pier, fugi de la mine! Cu Hristos, (felinar de nădejde) nu mă pierd, căci El cunoaște cele mai fine ascunzișuri... unde răsare frica...! Hristos e Lumină, prin urmare Biruință și Bucurie nepieritoare, cine zice de Dumnezeu că nu există... să caute comoara și se va speria... de frumusețea ei infinit netrecătoare!

Doamne ajută! Mulțumesc pentru răbdarea cu care ați citit!
Ionuț