Mulţumesc, Măicuţă iubită!
După ce v-am scris atunci, mă gândeam la dumneavoastră ce-o să-mi scrieţi, ce-o să-mi spuneţi? Şi am văzut cu ochii minţii o frază dintr-un mesaj pe care mi l-aţi scris acum ceva timp, în care spuneaţi să o binecuvântez pe Miruna mică, mică şi pe Miruna mai mare. Aşa că m-am apucat cu sârg să binecuvântez pe Miruna copil, pe Miruna tânără, pe Miruna însărcinată, pe Miruna mămică... uite aşa, parcă mă luam pe mine de când m-am născut până acum, în toate etapele vieţii şi binecuvântam şi binecuvântam, şi iar o luam de la început.

Măicuţă dragă, sufletul meu e încă o rană vie. Dar nădăjduiesc în Domnul şi-n puterea rugăciunii, căci ce altă nădejde am?

În timpul rugăciunii şi al binecuvântărilor simt cu toată finita mea dragostea şi bunătatea şi ocrotirea Domnului şi ştiu bine că m-a iertat.

Dar uneori mă copleşeşte tristeţea lui Luca sau ura mocnită a tatălui lui şi mă trezesc că, în loc să binecuvântez, apar la suprafaţă gândurile şi sentimentele vechii Miruna. Mă scutur de ele şi revin la binecuvântare, apoi iar se întâmplă ceva... Şi tot aşa, cad, mă ridic, cad, mă ridic... dar, cred eu, că mai puternic va fi Domnul şi rugăciunea, şi până la urmă s-or şterge toate "urâciunile" astea de gânduri şi sentimente mincinoase şi răutăcioase care mă necăjesc, şi reacţiile astea tip Pavlov.

Of, da, greu e!!! Dar viaţa e o luptă, nu-i aşa? Şi până la urmă, Domnul duce lupta pentru noi.

Binecuvântaţi, Măicuţă.

Mulţumesc pentru cuvântul bun şi sincer (o să-l mai iau la citit şi răscitit dacă îmi mai pierd curajul).

Cu drag şi speranţă,

Miruna