Măicuţă,
Sunt un proaspăt profesor de educaţie muzicală într-un liceu agitat, mult prea agitat pentru un debutant.

Încerc să fac faţă provocărilor clasei. La început m-am îngrozit, dar într-o zi, privind catalogul de la coadă, am descoperit cele scrise de elevi despre părinţii lor, datele personale şi serviciul. Aşa am înţeles drama prin care trec. Mulţi dintre părinţi sunt peste graniţă, în Spania sau Italia, iar educaţia copiilor rămâne pe seama bunicilor, unchilor, etc. Părinţii care n-au reuşit a-şi întemeia o familie durabilă, din a-l căror "eşec" au reieşit copiii, acum sunt la fel de iresponsabili precum odinioară. Şi încep tot mai mult să accentuez importanţa unei familii sănătoase, model rar întâlnit în postmodernitate.

În hărmălaia în care mă străduiesc să-mi desfăşor ora, îi privesc ca pe nişte victime nevinovate, dar care se complac în starea lor. Cel puţin aceasta m-au lăsat să cred. Nu mai vor copiii să înveţe din greşelile părinţilor, chiar unele uşor sesizabile, de pe urma cărora suferă şi ei.

Mă bântuie gândul deznădejdii, când îmi vorbesc cu atâta pathos despre traiul lor prin discoteci, petreceri, în ambianţa drogurilor mai uşoare... şi această deznădejde mă include şi pe mine. Mai există posibilitatea unui viitor fericit?... peste ani, când aceste generaţii îşi vor întemeia propriile familii?

Îi înţeleg de ce-i urăsc pe preoţi, nu îi cunosc decât din bârfele mass-mediei, îi înţeleg de ce nu cercetează Biserica, cândva membrii Bisericii nu i-au căutat pe ei; îi înţeleg în răzvrătirea şi dependenţele lor, căci n-au avut pe cineva cândva lângă ca să le spună ce le este de folos... dar ce se poate face pentru ei? Este adevărat: rugăciunea cu credinţă mută munţii! Ce soluţii salvatoare să găsim acestor tineri lipsiţi de căldura şi educaţia familiei pentru a-i pune pe brazda cea bună?

Cu drag şi mulţumită,

Răzvan, un debutant... în toate.