Sărut mâna!

Aș dori să vă mulțumesc pentru răspunsul pe care mi l-ați oferit prima dată când v-am trimis o întrebare, acum câteva luni, și să vă mai intreb ceva.

Am un mare necaz, adică cel mai mare necaz al meu. Anunt chiar EU. Sufăr de o boală grea: Mândria. Și nu știu cum să scap de ea, pentru că mă torturează. Totul a început în momentul în care m-am gândit că nu mi-ar conveni deloc să știu că posibilul meu viitor iubit ar fi avut în trecut relații intime cu alte fete și poate m-aș scârbi de el. Apoi m-am gândit că asta sigur e o mândrie oribilă, pentru că nu ar trebui să am tupeul de a mă scârbi de cineva, eu păcătoasă fiind și mai ales pentru că nici măcar Dumnezeu, Care este singurul sfânt, nu se scârbește de noi. Iar acum mă termină teama (de fapt, spaima, pentru că este o teamă intensă care mă face să urlu și să mă zvârcolesc) că Dumnezeu o să mă lase să cad în cine știe ce păcate groaznice și știu că aș fi în stare de orice, mai ales dacă îi judeci pe ceilalți și te crezi mai bun decât ei. Eu nu am motive suficient de întemeiate ca să-i judec pe ceilalți, deși chiar de aș avea, n-ar trebui să fac asta, pentru că și eu pot cădea rău de tot.

Am ajuns să mă urăsc pe mine însămi, să-mi vărs toata furia asupra mea, îmi vine să mă bat la propriu, dar tot n-ar fi suficient. Nici măcar nu știu de ce mă tem așa de rău de căderi (mai ales de desfrânare), am și eu mintea pătată de multe, dar parcă nu se cicatrizează rănile deloc, parcă ele cresc. Acum au venit ispite cu o violență mai mare ca înainte și tot ce simt este o ură groaznică față de mine și o teamă că o să dau drumul fiarei din mine într-o zi și o să mor de durere. Mă tem îngrozitor de păcatele sexuale, mai ales că știu că aș fi în stare de multe, dar mă ține Dumnezeu bine în mâna Lui, că altfel nu știu ce s-ar alege de mine. Nici măcar nu știu de ce nu vreau să păcătuiesc, nu știu dacă din teama de a nu-mi pierde mântuirea. Sau poate că mi-ar fi rușine să le spun părinților mei ce am făcut sau poate pentru că mi-ar fi rănit orgoliul.

Tot ce simt este că nu vreau sub nicio formă să păcătuiesc. Și m-am rugat lui Dumnezeu să nu mă lase din mâna Lui nicio secundă, că dacă mă va lăsa, în secunda aceea voi fi la pământ. Dar mă tem că orice aș face, El tot mă va lăsa să cad în mocirla păcatelor ca să mă învăț minte să nu mai judec niciodată. Și încep să plâng cu disperare și cu o durere care ma sfășie și nu știu ce să mă mai fac. Sunt disperată. Mă tem că poate nu vreau să mă smeresc, dar și dacă nu vreau tot trebuie, pentru că altfel voi fi pusă în situația de a cerși într-o zi iubire și iertare de la cineva și n-o voi primi pentru că n-am fost dispusă eu să ofer.

Sora mea s-a săturat să mă vadă toată ziua tristă și bosumflată – și pe bună dreptate.

Ce să fac? Ce să mă fac cu mine? De ce am inima de piatră? Îmi place mult cum vorbiți de Dumnezeu și de aceea m-am gândit că mai mult ca sigur veți ști să îmi oferiți un sfat sau să mă ajutați să înțeleg unde greșesc, că sigur greșesc undeva. Aștept cu nerăbdare răspunsul dvs.

Vă mulțumesc mult! Și iertați-mă că vă împovărez cu „experiențele” mele de viață. Doamne-ajută! :(