Maică Siluana,

 

Noi, ca oameni, am fost construiți intern astfel încât să avem nevoie de privirea Lui, în mod permanent, să conteze pentru noi prezența Lui, în mod permanent?

 

Eu proiectam tot felul de atribute pozitive asupra X și mi se părea că iubeam. De fapt, era un obiect asupra căruia proiectam calități, nu un subiect, o persoană. Și riscul ca realitatea să contrazică idealizarea e mare, căci nici un om nu este perfect și apoi ajungeam într-o stare de inimă groaznică (din cauza propriei amăgiri).

Dar văd că sunt instabilă: când văd cele pozitive, idealizez, deci pun presiune, pentru că înseamnă așteptări. Când văd cele negative, mă îndepărtez (intern) ca să nu fiu rănită. Ceea ce trăiesc când idealizez nu este afecțiune adevărată, pentru că dispare la frustrare, este efemeră, când sus, când jos și e bazată pe un construct de la nivelul minții mele.

 

Dar nu e numai asta: că proiectez pe X. (sau pe alte substitute parentale), ci cred că Îl înlocuiesc pe Dumnezeu cu o imagine mentală a unui om, pe care mi se pare că l-aș iubi, sau că am avea o comunicare incredibil de „pe aceeași lungime de undă” la nivel cognitiv-spiritual.

 

Și acum, când scriu asta, ceva din mine se revoltă: cum, atâtea momente intense emoțional, au fost doar himere? Adică nu pot „construi” pe vârfurile noastre de emoții intens pozitive, de comunicare intelectuală, de discuții psihologice, filosofice, spirituale? Unei părți din mine nu-i convine.

 

Adică atunci când iubim pe cineva automat ne asumăm disponibilitatea de a fi răniți, fără a fugi (în mecanisme de apărare)?

 

Și singura bază prin care putem face asta este să trăim în prezența Lui, sub privirea Lui, cerându-i mereu ajutorul, și trăind prin harul Lui?

 

Mi se pare greu.

 

S.